In an electoral (era să zic terminal – vezi anunțatul “sfârșit al lumii”) ni se vând noi speranțe, dar fără a se preciza cum vom ajunge sa le vedem concretizate. Aici ar trebui să intervină profesionistii, specialiștii in macroeconomie, cei care ar trebui sa traducă speranțele in strategii și, poate cel mai important, să le implementeze sub forma unor măsuri legislative si administrative.
Este la fel de adevărat că nu de strategii ducem lipsă, ci de consecvență. Suntem de ani de zile în căutarea unei iluzii – cea mai bună strategie de dezvoltare. Nu știu cum se face că la fiecare ciclu electoral, aruncăm la gunoi realizările (bune, rele, cum sunt acestea) ale vechii guvernări, demolăm tot și punem în loc noi strategii, noi măsuri salvatoare pentru mediul de afaceri. Consecințele sunt însă aceleași: o continuă bulversare a instituțiilor și a mediului de afaceri. “Norocul” nostru este că suntem dependenți de banii FMI și ai UE, pentru că sarabanda modificărilor ar fi fost și mai accelerată.
Este interesant de remarcat faptul că programele politice abundă în obiective strategice, dar fără a răspunde la două întrebări esențiale:
a) Cum s-a ajuns la aceste obiective, respectiv o descriere succintă a argumentelor și criteriilor prin care unele obiective sunt mai “prioritare” decât altele?
b) Care sunt măsurile concrete prin care obiectivele strategice vor fi realizate? Mai direct, din ce surse finanțăm cheltuielile pe care, de regula, ni le propunem ca obiective strategice?
Chiar dacă răspunsul la întrebări ar trebui să îl dea specialiștii înregimentați politic, nu putem scăpa ocazia de a propune două teme de gândire atât pentru aceștia, cât și pentru noi, ceilalți.
Prima temă (o temă dragă mie) este dacă strategiile economice ale partidelor au luat în considerare, măcar în trecere, teoria avantajelor comparative, respectiv varianta modernă a acesteia teoria avantajelor competitive, teorie la care a contribuit și un ilustru economist român – Mihail Manoilescu (vezi lucrarea sa, Politica economiei naționale).
Pentru cei care nu au avut ocazia să citească această lucrare voi relua câteva idei – numai pentru a demonstra că nimic nu este nou pe lume. Manoilescu fixează două obiective principale ale politicii industriale interbelice:
1. utilizarea rațională a energiei (în condițiile în care România era unul dintre marii producători mondiali de petrol);
2. valorificarea materiilor prime autohtone.
În baza acestor obiective, au fost definite trei cerințe de optimalitate economică:
a) industriile energointensive vor fi dezvoltate dacă și numai dacă energia va fi ieftină;
b) industriile care utilizează materii prime ușor de găsit vor fi localizate cât mai aproape de centrele de producere a energiei;
c) principiul organizării integrale a bogățiilor naționale.
Aceste cerințe au fost completate de o metodă originală de orientare a structurii industriale pe baza eficienței alocării resurselor, în fond o metodă de evidențiere a avantajelor comparative ale ramurilor economiei (văzute ca avantaje ale utilizării resurselor pentru o destinație față de o alta). Pentru a permite încurajarea diferențiată a industriei (orientarea sectorială) trebuie stabilit criteriul principal și ce foloase ar aduce economiei naționale aplicarea principiului organizării integrale a bogățiilor naționale.
Criteriile principale luate în considerare de M. Manoilescu pentru orientarea structurii industriale au fost:
· coeficientul de industrializare, adică gradul în care o industrie multiplică valoarea materiei prime de bază (subliniată de indicatorul mai modern al valorii adăugate);
· productivitatea maximă a lucrătorilor;
· rentabilitatea maximă a capitalurilor investite.
Ultimele două criterii surprind tocmai randamentele celor doi principali factori de producție: forța de muncă și capitalul, în timp ce primul criteriu scoate în evidență importanța pentru economie a industriilor cu valoare adăugată mare.
Abordările moderne ale avantajului comparativ, se referă la comerțul realizat prin folosirea monedei (fapt care implică luarea în considerare a ratelor de schimb dintre monedele țărilor participante la comerț) precum și distorsiunile prețurilor mondiale din diverse cauze, printre care cele mai importante sunt determinate de politicile comerciale (tarife și taxe vamale, bariere și subvenții necomerciale).
Chiar dacă teoria avantajelor comparative al cărei exponent a fost și Mihail Manoilescu a fost înlocuită de teoria avantajelor competitive (a eficienței utilizării factorilor de producție) nu trebuie să neglijăm faptul că orientarea sectorială este un element cheie al oricărei strategii economice și că, în ciuda aparențelor, școala economică românească a avut ceva de spus lumii. Definirea priorităților economice sub forma dezvoltării sectorului energetic, infrastructurii și agriculturii nu este doar simplistă ci și contraproductivă – este nevoie de mai mult pentru a proritiza ramurile și subramurile economice.
O a doua temă privește modul în care economia noastră se poate adapta la noile condiții economice. Paradigma dezvoltării prin îndatorare (care are la baza teoria dezechilibrelor economice), pare să își fi epuizat resursele, cel puțin în cazul statelor europene. Prin urmare, cum vom putea să generăm creștere economică, în condiții de menținere a echilibrelor macroeconomice? Un răspuns ar putea fi creșterea valorii adăugate în economie, respectiv o creștere a productivității factorilor de producție de care dispunem într-o măsură mai mare – capitalul uman și resursele naturale. Cu capitalul financiar este o altă problemă – suntem dependenți de exterior (investiții străine directe și subvențiile/fondurile europene) până când vom ajunge la o rată a economisirii care să acopere necesarul de capital.
Dacă nu avem suficiente capitaluri proprii (și nu avem!), cum vom reuși să le atragem pentru a utiliza forța de muncă în România? Un prim răspuns este pe buzele tuturor: fondurile europene. Acestea pot suplimenta lipsa capitalului autohton și dobânzile ridicate pentru împrumuturile publice. Mai mult, acestea pot genera un efect de antrenare în economie. Dacă rezolvăm această problemă, sunt toate condițiile pentru a reveni și investițiile străine.
Care sunt sectoarele economice prioritare pentru investițiile publice? Răspunsul este oarecum previzibil: infrastructura de transport feroviar și rutier ar trebui să fie dezvoltată în ritm rapid pentru a valorifica avantajele așezării noastre la frontiera dintre Uniunea Europeană și economiile cu rate rapide de creștere din Asia și Europa de Este.
Avem capacitatea de a valorifica avantajele comparative/competitive? Putem avea “campioni” naționali care să concureze pe piețele externe – cum îi poate ajuta statul român pe aceștia? Aceste întrebări depind nu numai de implementarea unor politici economice care să încurajeze întreprinzătorii. Un rol esențial îl va avea eficiența operațională a administrației publice.
Sunt multe astfel de întrebări și răspunsuri care pot contura liniile generale atât de necesare ale unei strategii economice acceptate de toate forțele politice (bineînțeles, cu nuanțele ideologice de rigoare).
Avem nevoie de astfel de repere stabile pentru a (re)construi încrederea în viitorul economic al României. Dar acesta este doar începutul – greul abia urmează: implementarea cu consecvență a acestor elemente strategice, de interes național, fără a fi compromise de interesele de grup.
Emil Duca este doctor în economie, consultant fiscal.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.