Cercetătorul științificAurel Ionescu a absolvit Liceul „Matei Basarab” în 1965. Este licențiat al Institutului Politehnic din București, Facultatea de Electronică și Telecomunicații, în 1970. Între 1971 și 1998, a fost cercetător în domeniul laserilor la Institutul de Fizică Atomică din București-Măgurele. A contribuit la realizarea unor sisteme de măsură și control bazate pe interferometrie cu laser pentru cercetare și industrie. A obținut, cu un colectiv, Premiul Academiei R.S.R., în 1982, pentru grupul de lucrări „Standarde optice de frecvență în interferometria cu laser”. Autor de lucrări și comunicări științifice.
Din 2004 s-a dedicat unui alt domeniu de cercetare, acela al istoriei orașului București. A petrecut mai mulți ani studiind vechi dosare și documente la Serviciul Municipiului București și Direcția Arhive Naționale Istorice Centrale din Arhivele Naționale, la Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală și Direcția Administrație Publică din Primăria Capitalei, pentru a descoperi și ordona informații inedite din domeniul nomenclaturii urbane a Bucureștiului.
În prezent, lucrează la continuarea părții a II-a a lucrării Străzi din București și numele lor.
Lucrare de dimensiuni impozante, Străzi din București și numele lor se ocupă de nomenclatura străzilor din București, în special a celor cu nume de oameni.
În București sunt aproximativ 5.000 de străzi, dintre care peste 1.500 poartă nume de persoane. Cel mai adesea, informațiile despre acestea sunt laconice sau lipsesc cu desăvârșire. Cartea lui Aurel Ionescu încearcă să umple un gol în acest domeniu, prezentând date despre persoanele ale căror nume fac parte din toponimia Capitalei.
În prima parte a lucrării se face o prezentare a principalelor momente ale dezvoltării orașului București, urmărind împărțirea administrativă, cu accent pe apariția și evoluția nomenclaturii urbane. În partea a doua, sunt prezentate informații despre fiecare din străzile bucureștene care poartă nume de persoane. Denumirile sunt ordonate pe categorii socio-cultural-profesionale: eroi, militari, aviatori, medici și farmaciști, nume ale bisericii, personalități istorice, nume din domenii diverse, proprietari de terenuri și… necunoscuți.
La fiecare denumire există un istoric de arteră și o notiță cu informații biografice. Sunt prezentate toate schimbările de nume, începând cu primul nume care se cunoaște. Se urmărește legătura între biografia persoanei care dă numele actual și numele (evoluția numelui) străzii.
Pentru realizarea acestei lucrări, Aurel Ionescu a cercetat, începând din 2004, documente de la Arhivele Naționale, din Primăria Municipiului București și din alte surse, a cules informații de la urmași ai celor care au dat nume unor străzi din București, a consultat numeroase lucrări (cărți, articole, ghiduri, hărți și planuri ale orașului, albume etc.).
Primele volume din serie, care vor apărea începând din noiembrie 2013, prezintă străzile cu nume de eroi, militari, aviatori, medici și farmaciști, oameni ai bisericii.
Cine a fost…?
Nomenclatura stradală este un domeniu investigat insuficient la noi. Pentru București subiectul a fost abordat mai mult decât pentru alte orașe din România. Totuși, nu putem obține ușor răspuns la întrebări cum ar fi: „Cine a fost maior Coravu, dar dr. Ghiulamila sau Vasile Stolnicul?”, „De când există numele acestor străzi?”. Informațiile despre numele comune și proprii care se întâlnesc în spațiul public, despre sensul, proveniența și evoluția lor sunt puține, deloc centralizate, necunoscute sau greu accesibile oamenilor care locuiesc sau trec pe o anumită stradă.
În prima parte a acestei lucrări, vom căuta să facem o prezentare a principalelor momente ale dezvoltării orașului București, urmărind împărțirea administrativă și evoluția nomenclaturii urbane, în special, a numelor de străzi cu rol comemorativ, cu accent pe cele cu nume de oameni.
Vom vedea că elementele specifice ale istoriei Bucureștiului au dus la apariția relativ târzie a unei rețele stradale stabile și a unor documente cu caracter relevant. Informațiile existente despre evoluția orașului București provin din două mari categorii de surse: directe, oficiale – fonduri arhivistice, cartografie (hărți, planuri), catagrafii, colecții de documente, alte acte oficiale etc. și indirecte – memorii, jurnale de călătorie, izvoare literare, publicații etc. Toate aceste surse au fost studiate și prelucrate în decursul timpului de istorici și specialiști din alte domenii (arheologi, geografi, arhitecți, filologi, lingviști, teologi etc.). Lucrările lor științifice, care prezintă informații verificate riguros și coroborate cu alte lucrări, sunt, de asemenea, surse importante de informare pentru cei care se interesează de istoria Bucureștiului.
Începuturi
Descoperirile arheologice atestă existența unei fortărețe sau început de cetate încă din secolul al XIV-lea în zona Curții Vechi – fostul Palat Voievodal. Izvoarele documentare datează începuturile Bucureștiului în deceniul șase al secolului al XV-lea. Binecunoscutul hrisov dat de Vlad Țepeș „în cetatea București”, la data de 20 septembrie 1459, atestă existența cetății fortificate, pe care domnitorul a construit-o pe malul stâng al Dâmboviței (în zona actuală Curtea Veche), peste o construcție mai veche, datând din vremea lui Mircea cel Bătrân, numită Curtea de Dâmbovița. Cetatea de la 1459 a fost numită, inițial, „cetatea râului Dâmbovița” sau „Cetatea Dâmboviței”, dar Vlad Țepeș a preferat denumirea „Cetatea București” pentru a nu se confunda cu o altă cetate, mai veche, de pe cursul superior al Dâmboviței. El a păstrat reședința domnească la Târgoviște. Documentele emise din „cetatea Bucureștilor” se explică prin prezența lui aici pentru a supraveghea lucrările de construcție. Primul domnitor care a avut reședința la București a fost Radu cel Frumos. În timpul lui, la 14 octombrie 1465, a fost emis primul act în care Bucureștii apar sub numele de „cetate de scaun”.
Timp de două sute de ani a existat o alternanță, cu perioade mai scurte sau mai lungi, între vechea reședință domnească – Târgoviște – și cetatea Bucureștilor. Alegerea se făcea în funcție de mai mulți factori, hotărâtor fiind natura relației cu Poarta Otomană. Curtea de la București a fost preferată de domnitorii filo-turci, ceilalți domnitori au stat la Târgoviște. Alt element era clima mai blândă de sub dealuri, curtea de la Târgoviște fiind preferată pe timpul verii. Chiar Mihnea Turcitul, deși avea capitala la București, vara mergea la Târgoviște.
La mijlocul secolului al XVI-lea, Mircea Ciobanul a ales Bucureștiul drept principală reședință domnească a Țării Românești și, chiar din timpul primei sale domnii (1545-1554), a acordat un interes deosebit cetății sale de scaun. El a reamenajat Curtea Domnească de la București și, pe ruinele unei biserici mai vechi, a ridicat aici Biserica Domnească cu hramul Buna Vestire. Ea va fi înfrumusețată și pictată de fiul și urmașul lui la tron – Petru cel Tânăr. Este prima biserică din zid și cea mai veche biserică în forma originală păstrată în București.
Stabilirea temporară sau pentru perioade mai lungi a scaunului domnesc la București a dus la o dezvoltare economică, socială și culturală tot mai accentuată a orașului. Cu toate acestea, au mai fost domnitori care și- au mutat vremelnic reședința la Târgoviște, cel mai adesea pentru a fi mai departe de raidurile armatelor turcești. Matei Basarab, Constantin Șerban, Mihnea al III-lea mai folosesc vechea reședință domnească de la Târgoviște.
La 1660, din ordinul turcilor, sunt distruse întăriturile cetății Târgoviștei, pentru a evita orice viitoare rezistență anti-otomană a vreunui domnitor acolo. În acest fel se încheie perioada de peste două sute de ani în care Târgoviștea a jucat, cu intermitență, rolul de capitală. Deși Bucureștiul era, la rândul lui, devastat de armata turcă, domnitorul Gheorghe Ghica, în scurta lui domnie (noiembrie 1659‑septembrie 1660), stabilește definitiv reședința domnească la București. Chiar dacă Constantin Brâncoveanu va reface curtea de la Târgoviște și o va folosi ca reședință de vară, ea nu va mai reveni la gloria de odinioară.
Mahalale și văpsele
Zidirea de biserici ca manifestare religioasă a fost una dintre expresiile cele mai vii ale antitezei cu Imperiul Otoman, implicit, ale permanenței noastre pe aceste locuri. Unitatea în credință a fost un liant puternic între domnitor și oamenii simpli. Așa se explică numărul mare de biserici din lemn, cărămidă sau din piatră pe care înaintașii noștri le-au ridicat. De altfel, ele sunt singurele monumente vechi (dintr-o epocă istorică relativ apropiată, totuși) pe care le mai are Bucureștiul. Pe lângă rolul de nuclee ale vieții religioase, bisericile au constituit și primele centre de coagulare ale altor aspecte ale vieții comunității. Lângă vechile biserici apăreau școli, spitale sau adăposturi pentru săraci, văduve sau orfani.
Cea mai veche împărțire teritorială a fost în jurul bisericilor. La biserică se adunau credincioșii, aici comunicau cu preotul și între ei și, tot aici, se țineau „actele de stare civilă” (botezurile, căsătoriile, decesele – toate treceau pe aici). „Enoria” (parohia) era cea mai mică comunitate religioasă creștină, condusă de un preot. Este evident că, atunci când a apărut necesitatea delimitării credincioșilor care aparțineau de o biserică sau alta, împărțirea pe „enorii” a fost cea mai naturală cu putință. Termenul de „enorie” a fost folosit vremelnic. Pe măsură ce a crescut influența turcească, s-a impus termenul de „mahala”, întâlnit prima dată într-un act din 18 iunie 1626. În general, „enorie”, „parohie” și „mahala” sunt considerați termeni echivalenți, cu mențiunea că există, totuși, o ușoară nuanțare semantică: „enorie”, „parohie” au la origine teritoriul pe care își exercită atribuțiile un preot și se referă la modul de funcționare a comunității, pe când „mahala” se referă mai mult la partea administrativă.
Prima enorie atestată documentar (18 noiembrie 1590) este „enoria popei Comino” și, tot din acest an, este mențiunea despre „enoria popei Matei”. Printre cele mai vechi mahalale cunoscute sunt: „mahalaua calicească la Gorgan” (1639), mahalaua Tabacilor (5 noiembrie 1652), mahalaua Sf. Gheorghe (6 martie 1664), mahalaua Sf. Sava și mahalaua Șelarilor (27 aprilie 1664).
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea