Când, în urmă cu doi ani, am debutat cu acest serial, mi-am propus ca, la un moment dat, să fac o „reîntoarcere”, deci un fel de evaluare personală a ceea ce s-a întâmplat în acest răstimp. „Ținta” acestei reveniri a fost chiar subiectul primelor episoade ale serialului, nu întâmplător zona Strada Buzești-Hala Matache, dat fiind că acest spațiu constituie unul din cele mai reprezentative pentru patrimoniul arhitectural al Bucureștilor, dar și deoarece el este implicat în conturarea viitorului Capitalei, în realizarea proiectului Bulevardului Uranus: construirea unei magistrale care va pleca din Piața Victoriei, va traversa cartierul Buzești si Berzei, ajungând la Podul Hașdeu, Palatul Parlamentului, Piața George Cosbuc și va continua până în Șoseaua de Centură.
Pentru a putea înțelege ce s-a întâmplat în această zonă atât de importantă a Bucureștilor vom încerca acum, la o distanță de timp totuși apreciabilă, să o parcurgem din nou, pornind așadar…
Din Piața Victoriei de-a lungul Străzii Buzești
Să pornim iarăși pe această rută, încercând să ne dăm seama mai ales ce s-a schimbat, în ultimii doi ani.
Perspectiva care ne întâmpină este într-adevăr impresionantă: o arteră largă, cum probabil se intenționează să fie întregul bulevard, cu construcții noi, blocuri-turn și alte clădiri din „oțel și sticlă”, adăpostind sedii de bănci, societăți comerciale etc. Așadar, avem de a face cu o zonă destinată exclusiv unor asemenea instituții din care au fost excluse locuințele. Există și preocupări estetice cum ar fi decorarea blocul-turn care adăpostește sediul unei bănci cu… culorile curcubeului, dar, în general, domină reclamele de mari dimensiuni în culori cât mai „puternice”. Să recunoaștem, în ceea ce privește această primă secțiune a fostei Străzii Buzești, că ea se prezintă asemenea altora similare din capitalele europene, dar, în ceea ce privește identitatea, specificul său, se poate spune că ea s-ar putea situa în oricare din acestea, nimic ne mai amintind că, de fapt, ne aflăm… în București.
Cu aceasta ajungem la ceea ce a fost cândva Piața Buzești care, după demolări, nici nu mai poate fi recunoscută. Aici ne întâmpină o perspectivă care, de fapt, cuprinde mai multe „straturi” istorice, de la Biserica „Sfântul Nicolae“ și clădirile vechi de pe partea stângă, rămase în aceeași paragină, pe care am surprins-o în urmă cu doi ani, la un bloc-turn.
Până aici, am avut de a face cu porțiunea care, de bine, de rău, a fost definitivată, constituind, probabil, o anticipare, o proiecție a felului în care va arăta întreaga arteră.
Mai departe, peisajul, până la întretăierea cu Calea Griviței, aduce mai mult cu un șantier încă în curs. Pe partea dreaptă, în spatele numeroaselor locuri de parcare care au fost amenajate, se deschide o perspectivă am spune „goală”, căci ea cuprinde porțiunea din Calea Griviței care a fost demolată fără să se fi ridicat nimic în locul vechilor construcții aflate aici, unele imobile și clădiri impunătoare (cum ar cinematograful „Marna”).
Oare așa va rămâne ? Nu știm, căci, cel puțin din câte cunoaștem, nu au fost făcute publice planurile urbanistice privind zona de întretăiere între Strada Buzești și ceea a mai rămas din Calea Griviței, în care acum poți „admira” doar clădiri într-un avansat stadiu de degradare și maidane. În aceeași stare se găsesc și clădirile de pe partea stângă a fostei Străzii Buzești. Ne întrebăm ce se va întâmpla totuși cu aceste clădiri vechi? Vor fi și ele demolate, vor fi înlocuite tot cu construcții noi, destinate, ca în porțiunea anterioară, unor instituții, firme ? Să ne fie permis să ne întrebăm: atunci cine va mai locui aici ?…
Dispariția Halei Matache
…care a devenit un fel de „cuiul lui Pepelea” al Bucureștilor. Inițial se prevedea ca Hala Matache să fir „salvată” prin diferite metode: fie construcția unui pasaj care să o ocolească, lăsând loc lărgirii arterei, fie mutarea sa cu vreo 30 metri mai în spate, soluție care, multă vreme, a fost susținută și de Primarul general Sorin Oprescu, mai ales cu ocazia numeroaselor „confruntări” cu asociațiile și ONG-ului care militau pentru salvarea Halei. Se pare că aceste intenții s-au schimbat „peste noapte”, căci într-adevăr în noaptea de 25 martie 2013, pe un viscol cumplit, a început demolarea Halei, după care zona în care se aflase a fost înconjurată cu „ziduri-nalte/cum n-au mai fost alte” (vorba baladei „Meșterului Manole”), având probabil drept scop nu atât protejarea șantierului, cât ascunderea sa de privirile curioșilor și… protestatarilor. Ulterior, Primăria a arătat că vor fi recuperate anumite părți ale construcției (structura metalică, acoperișul). Mi-am permis să urmăresc desfășurarea lucrărilor și să imortalizez fotografic diferitele sale etape, fără a putea remarca desfășurarea unor asemenea demersuri, zona (care cuprinde și o serie de clădiri aflate în preajmă) având, cum puteți remarca și din imaginile pe care le publicăm, aspectul unui șantier… perpetuu. Ultima variantă: potrivit planurilor Primăriei, aici va fi construită o parcare subterană, iar Hala Matache va fi refăcută după planurile inițiale. Construcția va fi amplasată la 40 de metri de vechea locație, iar zona va deveni spațiu verde. Om trăi și om vedea, dar, totuși, nu ne putem împiedica să ne întrebăm…
Ce se întâmplă cu Bulevardul Uranus ?
Aspectul porțiunii de la Hala Matache până la Strada Berzei se apropie, ce este drept, de înfățișarea viitoare artere: au fost plantate șinele, ba chiar și stațiile de tramvai, un sens giratoriu bine venit.
Dar ce se va întâmpla mai departe ?
Informațiile apărute în presă nu sunt deloc încurajatoare. Bulevardul Uranus a înghițit până acum 55 de milioane de euro. Din acești bani, constructorii au făcut doar trei kilometri din cei 12 prevăzuți în proiect. Se pretextează că la această întârziere au contribuit „bâlbâielile autorităților”, cât și opoziția organizațiilor non-guvernamentale. Oare este o vină că acestea și, în general opinia publică, doresc să fie consultate ?
În fine, Primarul Sorin Oprescu a avansat și un termen pentru definitivarea acestei „adevărate coloane vertebrale” a Bucureștiului pentru porțiunea Strada Mircea Vulcănescu – Berzei, care ar fi trebuit să fie luna iulie: „Încercăm să terminăm, dar nu vreau să-i dăm drumul oricum, vrem să aranjăm între timp și calcanele clădirilor, care sunt foarte urâte” (Este unul din puținele prilejuri când se pomenește și această problemă)
Termenul a fost respectat doar parțial, dar, față de „intențiile bune”, pe care le nutresc edilii orașului, în condiții nu tocmai faste (legate, bine înțeles, de „criză), dar și a preocupărilor, „grijii” manifestate pentru locuitorii săi, nu putem decât să nutrim încrederea și speranța că
planurile privind această porțiune, ca și întreaga arteră, se vor realiza, mai devreme sau, să sperăm, (nu prea) târziu.
În loc de concluzie
La capătul celor o sută de episoade ale acestui serial, desfășurate pe durata a aproape doi ani, în care am încercat mai ales să prezentăm istoria scrisă dar și în imagini a orașului, străzilor și caselor sale, într-o perspectivă documentară, dar și sentimentală, ar fi de așteptat să încercăm o concluzie, o sinteză a ceea ce s-ar putea numi „starea Bucureștilor”. Nu intenționăm un asemenea demers (eventual îl lăsăm în seama cititorilor care au avut răgazul și interesul să parcurgă episoadele serialului), pe care, de fapt, l-am încercat în cuprinsul fiecărui episod, exprimând nu judecăți, ci mai ales sugestii despre stări de lucruri prezente și viitoare, și uneori propuneri exprimate și de experiența unui „vechi” locuitor al orașului.
Spuneam, la începutul acestui serial, că unul dintre motivele care m-au făcut să îl înfățișez cititorilor a fost și unul personal: după o „despărțire” de câțiva ani, aproape că nu mai recunoșteam Bucureștii. Acum, la capătul unor peregrinări și aș putea spune investigații (pe care desigur le voi continua) pot spune: nu numai că am (re)cunoscut orașul, dar și el m-a recunoscut pe mine…