În continuarea călătoriei noastre, ajungem, inevitabil, în ceea ce este considerat drept “Centrul istoric” al Bucureștilor (Denumire oarecum restrictivă, căci mai există și alte părți ale orașului care pot aparține unei asemenea perimetru). De fapt, este vorba de o zonă mărginită astăzi de Piața Sfântul Gheorghe și Calea Victoriei, având ca principale axe străzile Lipscani și Smârdan.
O listă incompletăLipscanii sunt una din străzile Bucureștilor care are cele mai multe obiective pe Lista monumentelor istorice (peste 30), reunite sub titulatura “Ansamblul de arhitectura “Strada Lipscani” ( între Lipscani , Calea Victoriei și strada Jacques Elias). Doar această înșiruire (căreia, după părerea noastră, mai pot să i se adauge și alte obiective) este elocventă pentru profilul complex al acestei străzi: meșteșugăresc, comercial și, de la un moment dat, și bancar. Cele mai numeroase din obiectivele acestei liste sunt numeroasele prăvălii, construite la sfârșitul secolului XIX- început XX, deci într-o perioadă de dezvoltare economică intensivă a României, în stilurile epocii, neocalsic și neobaroc. Întrebarea, la care cred că nici edilii Capitalei nu mai pot răspunde, este câte din aceste clădiri au supraviețuit sau mai au șansa de a se integra, în forma originală, peisajului arhitectonic al orașului, ceea ca ce ar face necesară o actualizare a sa, cu surprize nu întotdeauna plăcute…
O stradă pentru Europa
Strada Lipscani nu se afla numai în Centrul Bucureștilor, ci chiar al țării, dat fiind că de aici porneau drumurile comerciale spre județele Țării Românești, dar și către Orientul și Occidentul Europei. Încă din primele secole de existență ale orașului, “ulița”, care va deveni strada Lipscani, a fost unul din cele mai importante artere ale orașului. Chiar înainte de data care se admite că a fost întemeierea oficială a Bucureștilor (de fapt, prima sa menționare oficială), această zonă se găsea în “inima orașului”. Nu întâmplător i se spunea “Ulița Mare”, pornind de la Poarta de Sus a Curții Domnești până la Drumul Târgoviștei. Prima mențiune documentara a străzii este din 1589. Aici existau numeroase ateliere și magazine, prăvălii, cu profil divers (pălărieri, bijutieri, cojocari, blănari sau pantofari), dar și hanuri. Zona era populată pe lângă negustori români și de comercianți greci, bulgari, sârbi, evrei, albanezi sau austrieci, ceea ce dădea locului un adevărat profil internațional. În secolul XVII, această uliță se extinsese simțitor, pornind din apropierea centrului din jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou (“Târgul din Lăuntru”), iar, după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu trasează “Podul Mogoșoaiei” (Calea Victoriei), capătul celălalt al ei ajunge până la acesta, fapt care a sporit importanța arterei.
Dar actul de naștere oficial al Lipscanilor este un document din anul 1750, numele venind de la pânzeturile aduse din Germania, de la Lipsca (Leipzig). De fapt însă, la început, acest trafic comercial era asigurat de sașii din Transilvania, iar centrele de aprovizionare erau și Danzig, Breslau, Flandra, Veneția.
Pe drept cuvânt , unul din cei mai reputați istorici ai Bucureștilor, George Potra consideră că negustorii de pe Lipscani au contribuit la modernizarea și occidentalizarea țării.
Cele mai multe prăvălii
Lipscanii au fost singura zonă a orașului unde nu se aflau apartamente de locuit, ci, în perioade mai vechi, magazine (prăvălii, cum li se spunea în epocă), hanuri, ateliere și instituții . Așa cum reiese din documentele și ilustrațiile de epocă, cele mai multe magazine vindeau țesături și pânzeturi, alte “accesorii”, fiind grupate pe specialități (de la “abagie” la podoabe).
Prăvăliile de pe Lipscani erau de mici dimensiuni, bineînțeles întotdeauna cu vitrină la stradă. Altfel, deși fațadă era adesea îngustă, erau construcții destul de solide, cu bolți și pivnițe din cărămidă, așa cum au demonstrat-o săpăturile întreprinse, care, însă, adesea, au dus la dispariția acestor vestigii. De cele mai multe ori, ele erau locuite de familia negustorului.
Mai târziu, aceste magazine s-au extins și diversificat, numeroși martori, chiar de peste hotare, menționând existența unor magazine luxoase, care, prin mărimea și aspectul lor, se puteau compara, de exemplu, cu magazinele vieneze. În același timp, pentru perioada interbelică, contemporanii și chiar vizitatori străini considerau că Lipscanii erau nu numai o stradă frumoasă, ci și “veselă”. Pentru a surprinde ceva din aspectul și atmosfera acestei străzi, vom face apel la interesantul volum Captivantul București de Grațiela Doicescu, în care sunt enumerate câteva din magazinele de pe această stradă: magazinul de porțelanuri “Rosenthal” (“Toată lumea își dorea ceva de la Rosenthal, însă era un magazin accesibil pentru mult mai puțini”), drogheria Garibaldi (nu de la personajul istoric, ci de la numele unuia din vânzători), numeroase magazine “cochete de damă mode”, magazinul de încălțăminte “Dermata”, cele numite “La papagal”, “Voaleta”, “Dinescu și Ionescu” (transformat în magazinul universal “București”). În același timp, pentru ca “mușteriii” să poată să-și satisfacă și alte dorințe, mai este amintită și existența unor restaurante (între care “Automat”, deschis în 1934, precursor al “autoservirilor” de mai târziu), dar și plăcintării renumite.
În mare măsură, și în deceniile perioadei comuniste, Lipscanii și-au păstrat profilul comercial, desigur adaptat la necesitățile și nevoile vremii. Într-un fel, au rămas chiar un spațiu privilegiat, căci, cel puțin în copilăria mea, în magazinele de aici puteai găsi un sortiment ceva mai mare de mărfuri. Cele mai multe clădiri și-au păstrat profilul și integritatea, ceea ce nu se poate spune despre perioada de după 1989, când pe locul vechilor prăvălii s-au deschis altele noi. Din păcate noii “negustori” sunt preocupați doar de câștigul imediat și nu le-au mai îngrijit. De fapt, vina aparține mai mult edililor și altor factori de răspundere, inclusiv din domeniul cultural, care nu au reușit, în ciuda numeroaselor proiecte ce au fost (sau nu !) demarate, unele chiar cu finanțare externă, să salveze măcar, dacă nu să adapteze adecvat, această porțiune a Centrului istoric, ceea ce va face ca, probabil, el să nu mai aibă șanse la o istorie proprie…
De la han la hotel și…ruină
Desigur, având în vedere “deverul” comercial, prezența, în afară de clienți, și a unor negustori provenind adesea de peste hotare, a făcut necesară și existența unor locuri de cazare, alimentare, dar și… de agrement. Este vorba de hanuri și, mai târziu, hoteluri. În lista publicată de Gheorghe Ionescu-Gion în Istoria Bucureșcilor referitoare la principalele hanuri de dinainte de 1800, apar Hanul lui Șerban Cantacuzino, Hanul Filipescu, Hanul Tănase, Hanul cu Tei (De-o parte și de alta a curții interioare avea numeroase prăvălii), Hanul Greci, hanul Greceanu, pe amplasamentul Palatului Nifon.
Desigur, cel mai vechi și mai impunător a fost hanul Gabroveni, în spatele Curții vechi, construit la 1739, unde trăgeau negustorii bulgari de la Gabrovo, care au dat și numele străzii adiacente. Epoca de glorie a fost între 1825 și 1850. Aici trăgeau și demnitari străini cu “trebi” prin București. Hanul a ars de mai multe ori dar a supraviețuit, iar, la 1900, s-a transformat în “Hotel Gabroveni-Universal”. Clădirea, construită pe locul hanului, deși foarte solidă, așa cum o demonstreză pereții și bolțile de cărămidă, nu a mai putut supraviețui după 1989, în momentul de față fiind o ruină “conservată”, care își așteaptă salvatorul
O importantă zonă bancară
Așa cum Lipscanii se născuseră dintr-o expansiune economică, comercială, această stradă se va transforma, ca și altele din zonă, potrivit dezvoltării financiare de la începutul secolului XX, într-o zonă bancară. Într-adevăr, Lipscani sunt una din străzile Bucureștilor care au adăpostit cele mai multe bănci (pe la 1920, aproximativ 13), printre care unele renumite: Banca Națională a României (clădirea veche, construită în intervalul 1883 – 1885), Banca Chrissovelloni, Banca română de comerț, Palatul fostei Societăți de asigurări Dacia, precum și sucursale ale unor bănci străine, cum a fost “Banca Berliner Gesellschaft”, construită încă în perioada 1910-1913.
Tot pe Lipscani se aflau și clădiri în care funcționai importante instituții administrative, cum era Vama Poștei.
Nu lipsea nici cultura
Deși avea, în primul rând, un profil comercial, nici obiectivele culturale nu au lipsit de pe această stradă. De exemplu, aici s-a deschis, încă în 1854, una dintre primele librării ale Bucureștilor, “Librăria Școalelor Naționale”, având ca principal scop difuzarea cărților școlare în toate regiunile locuite de români. Ulterior, aici s-a deschis “Librăria George Coșbuc”, care însă a dispărut după 1989, clădirea fiind într-o stare avansată de degradare.
Desigur, cei care au trăit perioada interbelică, își mai aduc aminte, de “Cinematograful Roxy”, în care ulterior a funcționat Ansamblului “Ciocârlia”, iar acum, renovată, adăpostește un teatru. Este unul din puținele exemple de “supraviețuire”
Un simbol se reîntoarce
Din fericire, unul dintre simbolurile zonei și ale Bucureștilor, în general, s-a…întors la locul său inițial. Este vorba, de reproducerea “Lupoaicei Capitoline”, dăruită Bucureștilor, în 1906, de către autoritățile de la Roma și amplasată în capătul dinspre piața Sfântul Gheorghe Nou. Acest eveniment s-a petrecut cu ocazia aniversarii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. După numeroase peregrinări în diferite puncte ale Bucureștilor, statuia s-a întors în locul ei inițial.
Mai există Lipscanii ?
Două lucruri frapează pe cel care străbate astăzi Lipscanii, și ele “se bat cap în cap”. Mai întâi “explozia” de noi magazine, cel mai adesea în locul celor vechi, cu firme care mai de care mai “colorate”, ceea ce dă impresia unei străzi deosebit de vii. Dar, pe de altă parte, se poate observa că cele mai multe dintre clădirile vechi poartă “bulina roșie”, prevăzută pentru construcțiile cu risc seismic, ceea ce poate induce impresia că, în lipsa unor măsuri de consolidare, această stradă este “pe moarte”. Desigur, Lipscanii mai există în forma sa adaptată la “necesitățile” timpurilor noastre, de cele mai multe ori pur comerciale, dar întrebarea este: pentru cât timp ?