Deși nu prea lungă, această stradă, care făcea legătura între Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) și Centrul istoric, are un loc privilegiat în “mitologia” sentimentală a Bucureștilor datorită a două obiective, ce este drept, din “domenii” cu totul deosebite: o biserică și o berărie ! De fapt, există pe această stradă, ca și pe altele ale Capitalei, asemenea “alăturări” (le-am putea numi “amestecuri”) și în domeniul arhitectural, căci aici au apărut, de-a lungul vremii, clădiri aparținând unor stiluri din cele mai diferite: de la neogotic și clasicist la post-brâncovenesc și cel secesionist.

“O bijuterie”

Fără îndoială însă, ceea ce a dat renumele străzii este biserica Stavropoleos, ridicată, într-o primă formă, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, la 1724, de către arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas care, in mod chibzuit, a construit-o în curtea unui han ale cărui venituri vor asigura, pentru o vreme, cheltuielile mânăstirii, azilului și școlii care vor ființa de asemenea aici. În 1871, când epoca unor asemenea amenajări apusese, a fost demolat acest han, iar biserica și-a continuat existența nu lipsită de pagube cauzate de cutremure, ca și de conflicte de proprietate, dar și de înnoiri care au făcut-o să devină, așa cum scria Gheorghe Cretzulescu în cartea sa Podul Mogoșoaiei ca “o bijuterie în teaca ei”. La restaurarea bisericii, în stil neobrâncovenesc (pridvorul este asemănător loggiei palatului din Mogoșoaia) și-a dat concursul, în 1904, și reputatul arhitect Ion Mincu. Impresia de “delicatețe”, cum s-a spus, pe care o degajă această biserică este dată de stucatura sa, executată de meșterul Iordan, care și-a lăsat semnătura pe peretele dinspre miazănoapte al bisericii, dar și de frumoasele sale fresce care, din păcate, au avut de suferit.

Ulterior, la începutul secolului XX, alături de biserică a fost ridicată o construcție care, în momentul de față, este un adevărat muzeu, adăpostind o colecție de icoane vechi, obiecte de cult dar și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist. Faima bisericii Stavropoleos a fost dată și de corul ei care interpreta muzică neobizantină, mai rar auzită în lăcașele de cult ale Bucureștilor.

O berărie müncheneză la București

…Pe vechea stradă Stavropoleos, în sfârșit ceva nou. S-a deschis un local de consumațiune cu totul aparte de lucarnele hanurilor, de cârciumile și alte feliuri de locande ale orașului nostru. Totul e cu bun gust”. Astfel prezenta un ziar românesc deschiderea localului “Caru’cu bere” (numit astfel datorită faptului că pe firma sa era reprezentat un car încărcat cu butoaie de bere tras de doi cai), în 1879, iar recomandarea rămâne valabilă până astăzi. Inițiativa aparținuse unor transilvăneni din Mediaș, frații Mircea-Victor, Ignat și Nicolae, iar “inovația” cea mai importantă este că a fost prima berărie a Bucureștilor, ulterior chiar unii din acești frați deschizând și alte asemenea localuri.

Probabil sub influența sorginții lor transilvănene, inițiatorii au comandat arhitectului polonez Ziegfried Kofczinsky ca fațada clădirii, dar și interiorul, chiar mobilierul să fie realizate în stil neogotic. În ciuda acestei “patine”, “Caru’cu bere” a reprezentat, de fapt, un local vesel, lăsând o impresie atrăgătoare și civilizată, ceea ce a făcut ca el să fie frecventat de unii din intelectualii de marcă ai vremii: Caragiale și fiul său Matei, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, actorul Iancu Brezeanu, Constantin Bacalbașa și alții. Se poate spune că, dacă la cofetăria Capșa prevalau disputele de idei, la “Caru’cu bere” șueta, “duelurile ironice” erau la ele acasă, așa cum de altfel se simțea și numerosul public, atras nu numai de aspectul localului, de bucatele servite (între care renumiții cremvurști cu hrean), dar și de ceea ce numim acum “calitatea servciiilor”, căci chelnerii care serveau aici erau renumiți pentru “stilul” lor. Circula o legendă după care, atunci când un client îi “semnalează” unui chelner prezența unui gândac în ciorbă, acesta îl înghite, afirmând că nu este nici un motiv de îngrijorare, căci acesta era, de fapt un…fir de mărar. În tot cazul, “Caru’cu bere” a devenit o “emblemă” bucureșteană, motiv care a fost ales ca decor pentru unele din scenele ecranizării nuvelei “Două loturi” a lui I.L. Caragiale.

Ulterior, în 1926, “Caru’cu bere” a fost extins, deschizându-se și alte berării în București, între care “Gambrinus”. După cu naționalizarea sa în 1948, localul devenise cam “prăfuit”, dar, mai ales după ce a reintrat în proprietatea moștenitorilor familiei întemeietorilor săi, și-a recăpătat reputația, astfel încât printre oaspeții localului s-au numărat muzicieni, actori de prestigiu și însuși prințul moștenitor al Japoniei !

De la bancă la “sushi”

De la un moment dat, ca și pe alte străzi ale Centrului istoric, și pe Stavropoleos au apărut instituții bancare, dintre cele mai importante, precum Banca Creditul Român, Banca Societății de asigurări “Dacia”, care și-au ridicat, la sfârșitul secolului XIX, impozante clădiri, ceea ce face ca ele să fie prezente pe Lista monumentelor istorice. Calitatea arhitectonică a acestor construcții a făcut ca ele să nu distoneze cu cele mai vechi, găsindu-și locul potrivit în peisajul arterei. Ulterior, unele dintre ele au adăpostit alte instituții, dacă nu au devenit, precum cea unde s-a aflat Banca Fortuna, “sediul” unui local cu specific…japonez.