Mihail Vakulovski a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, și, din 2002, este doctor în filologie la Universitatea București, sub coorodonarea profesorului Nicolae Manolescu. Autor al volumelor de poezie: Nemuritor în păpușoi, Ed. Arc, 1997; ediția a II-a, Ed.Vinea, 2006, Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie cu un comentariu grafic de Dan Perjovschi și TU, cu Alexandru Vakulovski, Biblioteca de Poezie, București, 2002, Tatuaje, Ed. Vinea, 2003, odada, Ed. Vinea, 2004, ediția a II-a, 2009, Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene, Ed. Pontica, 2005), ИЛЬ ПЛЁ, Biblioteca Argeș, 2006, Autobiografie, Biblioteca Stare de Urgență, Chișinău, 2009. A mai publicat: Nicolae Manolescu (monografie, Ed. Aula, 2000), Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supraviețuitorilor) (istorie recentă, Ed. Polirom, Iași, 2004), nEUROCHIRURGIE (teatru, Ed. Vinea, 2010,), Portret de grup cu generația “optzeci” (Poezia) (critică literară, Ed. Tracus Arte, 2010), Tiuk! (antologie de proză Klu), 2010. Premiul US din Moldova & Premiul SOROS pentru Nemuritor în păpușoi (1997), Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001), Premiul Underground “Zona alternativă” pentru “Biblioteca Tiuk!” (2002), Premiul Tomis pentru cel mai bun traducător (Constanța, 2008), premiul Timpul pentru cea mai bună carte de critică literară (2010). Membru ASPRO și al US din Moldova. Fondator al revistei web Tiuk!, împreună cu Alexandru Vakulovski, Carmina Vakulovski și Dan Perjovschi. Blog: http://vakulovski.livejournal.com/. Redactor șef la revista Zile și Nopți (Brașov), redactor la Sunete și realizator al revistei web Tiuk! (k-avem kef) – www.tiuk.reea.net/.

“Student la Chișinău” este primul rockman din trilogia “Tovarăși de cameră”. O trilogie prin care trece Prutul și anii de ucenicie ai studentului Hai – anii marilor schimbări social-politice din Estul Europei cu efectele lor imprevizibile, supuse capriciilor istoriei. Amestecul de umor, ironie și realitate brută neîndurătoare – uneori lipsită de pudoare dar niciodată gratuit – descrie rostogolirea acestui rockman colțuros peste granițele de cuvinte și forța lui subtilă de celebrare a vieții.

Un anti-bildungsroman existențial, de o sinceritate dezarmantă, scris într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină

La cantină era și mîncare bună și ieftină, dar trebuia să-ți iei platou și să stai într-un rînd care nu se termina niciodată (nici în timpul orelor) și d’aia la cantină era un fel de carantină. În fundul sălii era și un loc special pentru profi, care nu stăteau în rînd, ci intrau peste tine, direct în față, mereu vedeai pe cineva în fundul sălii, la profi, ghiftuindu-se, dacă te uiți cum mănîncă profii îți dai seama că viața e minunată. În schimb la studenți erau discuții peste discuții. O dată am nimerit lîngă masa băieților din anii mai mari – Mikealangelo, Posti și Gais. Mikealangelo se mocoșea c-o scrumbie, iar Posti avea o discuție aprinsă cu Gais, nici nu se atinseseră de mîncarea din față, vorbeau tare și gesticulau în continuu. Mikealangelo nu zicea nimic, era preocupat de scrumbia lui, dar la un moment dat s-a ridicat în picioare și a spus tacticos, dar hotărît:

– Ioane, eu nu sînt de acord cu tine!

Posti i-a aruncat o privire uimită, dar tăioasă, și a țipat:

– Da’ tu mănîncă siliotcă și taci!

Mikealangelo s-a așezat și și-a reluat conștiincios îndeletnicirea.

Mi-am dat seama că paharul de lapte cu cacao cu lapte pe care mi-l alesesem chiar eu era murdar de ruj. Urmărindu-i pe băieții de la masa vecină mă și atinsesem de marginea paharului. M-am enervat, dar m-a liniștit bucătăreasa:

– Nu-i nimic, mamă, ți-l schimb imediat. Las-co fi băut înainte vreo fătucă frumușică, nu pățești nimic, mamă, poa’ că soarta vă va lega și-n alte împrejurări, cine știe.

Cu Mikealangelo ne-am mai întîlnit și cu alte ocazii. În primul rînd ei locuiau la parter și cînd veneai mai tîrziu aveai două variante pentru a intra în cămin. Una – să urci pe bufet și de pe bufet intrai pe fereastră pe la etajul II. Doar că uneori cineva mai închidea fereastra și trebuia să aștepți pînă trecea cineva pe coridor, și dacă era 4-5 dimineața puteai să aștepți cam mult, apoi s-au sudat și gratii pe care, evident, le-am rupt, apoi iar le-au sudat, apoi iar le-am rupt ș.a.m.d. A doua variantă era să intri prin camera lui Mikealangelo & co. Mikealangelo dormea în patul de sub fereastră, fereastra era întotdeauna deschisă și ușa era descuiată mereu. Săreai peste fereastră, îl pășeai pe Mikealangelo, deschideai ușa, o închideai, dacă Posti era treaz îi dădeai de-o cafea și era fericit. Posti și Mikealangelo erau prieteni și Posti era convins că asta îl îndreptățește să-l trezească pe Mikealangelo la orice oră a nopții și să-l invite cu el “la o cafea”, ceea ce însemna că Mikealangelo trebuie să meargă cu el în unicul local unde puteai să găsești o cafea la orice oră – la gară. Apoi, cînd Mikealangelo începuse să scrie poezie, Posti îl închidea în WC ca acesta să scrie poezii, să-i vină inspirația, îi dădea drumu’ numai dacă declara că e inspirat. Peste cîțiva ani, cînd Posti și Gais absolviseră universitatea, iar Mikealangelo plecase la studii în Gruzia, apoi, cînd începu războiul civil în Gruzia, s-a dus la Brașov, rămînîndu-i la Tbilisi toată biblioteca sa adunată din bursă, cînd s-a întors în Gruzia după cărți camera lui era devastată, iar biblioteca (toată avangarda rusă) arsă, revoluționarii georgieni crezînd probabil că au nimerit în camera unui rusofon, cum nu era în nici un caz Mikealangelo. Cînd era la Universitatea “Transilvania” din Brașov, Mikealangelo devenise cunoscut prin numele lui din buletin. Toată lumea auzise de poetul Mikealangelo, iar versurile lui – “întunericul să ți se dezgolească în față / de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară” – deveniseră celebre și în mediul studențesc de la Chișinău. Doar că nimeni nu bănuia că Mikealangelo și poetul Mikealangelo este una și aceeași persoană. Cînd s-a întors o dată din Brașov l-au bătut gopnicii că-i român, “deși vorbeam moldovenește”, i-au rupt mîna. Era perioada aceea cînd se băteau toți ca chiorii, cînd apăruseră și brigăzile albastre, o grupare radicală de moldoveni care băteau tot ce întîlneau în cale de limbă rusă, și copii, și femei, și bătrîni, iar rușii aveau brigăzi speciale dintotdeauna. Ieșea Doru de la spitalul unde era internată mamă-sa și doi polițiști ruși au început să-l fugărească: “Ei tî, rumânskaia rokeriuga, stoiati, suka!“, Doru a rupt-o de fugă, iar cînd a văzut că-l ajung s-a oprit și a strigat: “Bine, bine, loviți-mă și veți vedea ce veți păți – tata e deputat al Uniunii Sovietice!”. Un banc din anii zbuciumați: Stă un bătrîn pe-o bancă, spre el se apropie o gașcă, iar bătrînul strigă: “Eu sînt hahol!”. Dacă erai basa și băieții erau ruși luai la bot, dacă erai rus și băieții erau basa – bătaia ți-era asigurată. Într-o seară Serj fizi, tatăl răniților, a venit la noi cu întrebarea dacă n-avem cum să-i primim pe doi cunoscuți de-ai săi, care n-au unde să stea peste noapte. Nu știu cum se face că oricine n-avea unde să rămînă peste noapte îl cunoștea pe Serj fizi. Aveam un pat, un pat destul de mare, așa că acești doi cunoscuți ai lui fizi s-au bucurat și de varianta asta, a zis fizi. Era Mikealangelo cu Posti, dar asta am aflat abia a doua zi dimineața. I-am lăsat lui Cristi o cheie și am plecat la antrenament, iar cînd ne-am culcat ăștia nu erau în cameră, se întîlniseră doar cu Andro, care nu era deloc încîntat de cunoștință. La un moment dat m-am trezit de la o putoare insuportabilă, ceva ce nasului meu nu-i mai fusese dat să întîlnească. Dormeam cu capul la geam, unde era caloriferul, și am bănuit că unul dintre oaspeți și-a pus ciorapii, uah, la uscat-mirosit. I-am dat jos, adică i-am aruncat pe podea. Dimineața m-am trezit de la vocea lui Mikealangelo, jalnic:

– Ioane, mai aveai un leu, hai să bem o cafea.

Posti era foarte supărat, era furios:

– Hai, ăla micu’ mi-a aruncat chiloții de pe calorifer.

– Ce chiloți, băi Ion?

– Păi, mi-am spălat aseară chiloții și i-am întins pe calorifer, iar azi dimineață ăsta nu vroia să recunoască că el mi i-a aruncat pe țol. Crede că n-am observat cît de arogant e și cu ce dispreț se uită la noi? Sînt sigur că el i-a aruncat.

Tot la cantină ne-a prins și primul mare cutremur din studenție. Mîncam și la un moment dat m-am întors brusc în spate, crezînd că cineva a făcut o glumă, trăgîndu-mi scaunul, dar am văzut cum încep să tremure paharele de pe masa din spate și mesele din cantină, au început să cadă tablourile și să sune geamurile. Au răsunat țipete și toți au rupt-o la fugă. Cristi m-a întrebat ce facem, “Dap’ abia am început să mîncăm”. Mai rămăsese un tip pletos, care mesteca încet și se uita fix în farfurie, o tipă rasă pe cap și cu cercei în nas, în buză, în sprînceană, în buric, care, blazată, și-a încărcat farfuria cu mîncăruri de pe celelalte mese, și bătrînul prof de logică, care rumega încet, cu privirea undeva-n univers. Cînd am ieșit din cantină am intrat într-un oraș foarte tulburat, oamenii ieșiseră afară, țipau, gesticulau și se agitau. Noaptea m-a trezit fizi, că e cutremur, să ieșim afară. Era nebunie, fiecare a fugit în ce l-a prins îmbrăcat cutremurul, în chiloți și-n halate, gagici în cămăși de noapte, din camera de sub noi se auzeau gemete răcnite, m-am și neliniștit un pic, pe moment, întrebîndu-l pe Cristi ce-i face de țipă așa – “o fute”, a zis Cristi absent și m-am calmat și eu, vedeam și auzeam toate astea de la fereastră, apoi m-am lăsat în patul de dedesubt și am adormit. A doua zi, cînd intram în WC, una măroaie m-a rugat să văd dacă Zinu e la WC. “Cum, fată, să-l caut la WC?” – “Îmi trebuie tare, da’ nu pot intra la băieți” – “Hai că te iau eu, ce naiba, te rușinezi, ești în excursie cu mine”. A intrat și a strigat “Zinu-Zinu”, a deschis ușile cabinelor, apoi a ieșit tristă și a intrat în camera de sub noi.

Între Parlament și Guvern, după Primărie și Ministerul Agriculturii (în partea cealaltă – cinematograful Patria) – un lungan pletos, întins pe burtă, cu ochii în asfalt: “Centru-centru, mă auzi, în ce direcție trebuie să merg?” Era Perjo, care avea un microfon, pe care-l urcase pe Muzeul de Istorie: “Alo, centru, mă auzi? În ce direcție să merg?”

Cică mîine e Podul de Flori, chestii-trestii, se întîlnesc românii cu românii, frații vor putea trece pentru cîteva ore granițele să se cuprindă, să se îmbrățișeze, să se pupe. Vor fi autobuze care vor merge pînă la Giurgiulești și înapoi. Ei, niciodată nu strică o plimbare, mai ales că poate vom găsi și ceva cărți. Am hotărît să ne ducem și noi, eu cu Cristi. Cred c-am ajuns totuși ceva mai tîrziu, florile, dacă au fost, fuseseră deja luate de ape, era o mare de oameni, se plimbau pe malul din partea Moldovei, Moldova noastră, nu Moldova voastră. Aș fi vrut să calc și eu pe pămînt românesc, ce pula, doar am făcut atîția kilometri pentru asta, dar nu s-a putut, grănicerii români erau la slujbă, îi durea în pulă de fraternite-egalite-liberte-suveranite-pula me. Românii din România puteau să stea la noi cît vroiau, iar românii din Basarabia în România – pula, iată cum începu această nouă-veche frăție. Așa că ne-am plimbat pe malul nostru, căutam cărți “de vînzare”, în ritmuri patriotarde – “Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut: / Sînt așteptați de fetele din România. / Destul ne-a furat nouă sîrma ghimpată doritul sărut, / Destul ne-au ținut cei străini cununia. / Dați-le voie tinerilor români peste Prut: / Sînt așteptați de fetele basarabene. / La hora neamului nostru să ne-ntîlnim ca-n trecut, /Așa cum s-au întîlnit străbuneii” – atunci a fost lansat cîntecul, doar că l-a cîntat casetofonul, Țopa, săracu’, era la spital. Cînd l-au întrebat dacă nu se teme să cînte așa ceva, a zis: “Da eu am drept iuridik”.

– Vindeți cărțile? – a întrebat Cristi.

– Da’ nu li vindim, băieț, cî ni li-o podărit tot di-ai voștri, dacî li vreț vî li dăm, iaca luațî-li, cî ieu și sî fac cu dînsîli, chiochii?

Ne-au crezut români din România, le-a luat Cristi, că el a parlit.

Ei, între frați curgea bere, bere (Jigulevskaia) și vodcă (Russkaia), am băut și noi cîte un suc (moldovenesc), am făcut rățuște pe Nistru, plictiseală totală supravegheată stereo de vameși și milițieni, vameși și polițiști. Poate că unii au profitat de întîlnire și și-au pus-o prin tufișuri, că n-ar fi fost chiar imposibil, era aproape imposibil să nu te “înfrățești”, că româncele doar n-au venit ca Nicoleta, care umbla pe malul rîului cu un buchet de flori în mîini, toți cu bere și vodci, televizoare de vînzare, fiare de călcat, adidași, discuri și falusuri în erecție, iar Nicoleta – cu un buchet de flori în mîini.

Cînd să plecăm la autobuz, ne-au ajuns două femei destul de tinerele:

– Bună ziua.

– Bună ziua, Doamne-ajute (“Pun’ti jos și hai ne-om fute”).

– Sînteți din România sau din Uniunea Sovietică?

– Din Republica Moldova.

– Da, da. Și ce faceți?

– Ce aveți în vedere?

– Sînteți studenți?

– Da.

– La ce facultate?

– La Filologie.

– La Filologia Rusă?

– Nu, la Filologie.

– Vai, ce bucurie! Eram să mă întorc acasă cu cartea. Noi sîntem profesoare de literatură și, văd că, ca și voi, băieți, parcă am nimerit pe altă planetă, ia uitați-vă la ăștia… Ne plimbam și noi prin mulțime și ne ofticam c-am venit la circoteca asta, bine că v-am zărit pe voi, dar am crezut că sînteți de-ai noștri, de-ai noștri sînteți, de fapt. Am o carte la care țin foarte mult și n-aș fi vrut s-o dăruiesc aiurea. Bine c-am dat de voi.

Avea un exemplar din Moartea citește ziarul, o carte neagră de calitate foarte proastă, cu scris de mînă pe copertă, chiar că m-a nimerit, cred că am citit-o de vreo 10 ori, apoi, cînd am găsit-o la “Drujba”, mi-am cumpărat cîteva exemplare, pentru a le dărui prietenilor. “Vaca visează un Dumnezeu de paie”, “Cum stai culcat pe malul apei negre/simți musca verii cum îți dă tîrcoale,/și nu e greu să-i descifrezi mesajul:/ți-a amintit că duci un hoit în cîrcă”, “Din ceasul primăriei ieși în loc de cuc/șeful de post cu-nsemnul lui de cauciuc”… Era cu totul altceva, în RM nu scria nimeni așa, toți vroiau să scrie ca Vieru, cu metafore, despre mamă, Patrie (URSS / Moldova / Țară), Lenin / Ștefan cel Mare, Pușkin / Eminescu, URSS / Moldova / România. Dinescu pentru mine era ca și karate-ul. Făcusem lupte libere, îmi plăcea foarte tare sportul și vroiam altceva, ceva mai tare. Îmi plăcea literatura, citisem aproape tot ce mi-a recomandat tata, îmi plăcuseră mai mult rușii, dar căutam un scriitor care să scrie în limba mea și să-mi placă. Dinescu a fost primul. Aproape întîmplător, dar a fost ca un virus, pentru că i-a contaminat și pe alții, nu doar pe mine. Mikealangelo, de exemplu, s-a dus la frizerie cu o carte de-a lui Dinescu și a spus: “Să mă tundeți ca pe Dinescu”, arătîndu-le coperta a IV-a. “Ca pi șini, uăi?” – i-a rîs în nas frizerița blondă.

Din volumul cu același titlu în pregătire la editura Cartea românească

Subiecte #Chișinău#Mihail Vakulovski