De la Ranke citire, se accepta ca unele state cresc (foarte) mari si devin rele. Aspiratia lor spre tot mai multa putere genereaza imperialism, colonizare, dominatie intelectuala…
Dintr-o atare perspectiva, conceptul de hegemonie apare ca succesor al faimoasei “ratiuni de stat” (marota lui Richelieu si a multor altora). Castigatorul ia totul.
In acest context, e mereu evocata obsedanta “hegemonie americana”. Unii vad in ea o realitate inevitabila (de care e normal sa tii cont), in vreme ce altii se impart in suporteri (e bine ca SUA sa controleze politica mondiala) si adversari (aceasta injustitie trebuie contrabalansata cu ajutorul unor aliante de tip UE-Rusia, China-India etc.). Pentru vechii greci, “hegemon” era orice comandant militar. Daca, in primul razboi al Golfului, americanii au reusit sa reuneasca – si sa comande – 27 de natiuni aliate, in Gulf War II, cercul aliatilor s-a restrans (Commonwealth plus “noua Europa”). Avem deci suficiente date pentru a valida hegemonia noii Rome de peste Atlantic?
Fara indoiala, mai ales daca acceptam ca, dincolo de strategia militara, conceptul de hegemonie are si conotatii antropologice. Prin el intelegem atat relativa suprematie economica a unei puteri dominante, cat si capacitatea acelei puteri de a se proiecta cultural la scara globala.
Toate elementele disponibile demonstreaza ca hegemonia americana e un fapt geopolitic pertinent. SUA poseda cea mai robusta economie, cea mai moderna armata, cel mai avansat potential academic si tehnologic, dar mai ales o capacitate de proiectie culturala fara echivalent (oricat ar plusa, industriile de film din Brazilia, India sau Egipt n-au cum sa obtina cifrele de la Hollywood).
Istoricii socotesc secolul XX drept un “secol american”, insa e posibil ca si secolul XXI sa poarte acelasi semn. Cu alta configuratie. Pentru prima oara, Europa nu mai este cauza – si teatrul – unor conflicte generalizate. Si tot in premiera, americanii nu-i mai apara pe “occidentali” de amenintarea comunista. Acum, adversarul exemplar este terorismul. O ideologie cu geometrie variabila, care se muta in locatiile sale reticulare si care – desi exprima cu precadere islamul radical – se poate inspira din tot felul de alte surse, binecunoscute anarhistilor antiglobalizare.
In fond, miza nu e aceea de a sti daca stapanirea lumii numai de catre americani e mai buna sau mai rea decat controlul mondial divizat intre Moscova si Washington. Realitatea unei hegemonii fara alternativa ne obliga mai degraba sa salutam in suprematia SUA cel mai eficient instrument de unificare politica a speciei umane. Astazi, lumea civilizata (pe care noi o identificam cu democratiile) nu mai poate recurge la atacuri frontale. O asemenea optiune costa prea mult, distruge excesiv, dureaza impredictibil si produce prea putina valoare adaugata. De aceea, razboiul de manevra – valabil pana acum 50 de ani – este tot mai mult inlocuit printr-un “razboi de pozitie”, bazat pe recunoasterea reciproca a elementelor antagoniste. In prezenta societatii civile internationale, scenariile de tip 1918 nu se mai pot repeta. Posibilii beligeranti negociaza. Pe scurt: hegemonia e suma dintre forta si consens. E SUA la ONU, unde Consiliul de Securitate slujeste ca masa de dialog simbolic intre bogati si saraci, intre democratii si statele integriste sau totalitare, intre Nord si Sud etc.
Razboiul de pozitie presupune o idee-far si o marja de manevra diplomatica: e ceea ce va incerca, in Irak, Lakhbar Brahimi, sosit in ajutorul lui Paul Bremer. Arab si (deci) propalestianian, trimisul lui Annan la Bagdad va intra, pana la urma, tot intr-o piele de “american”… La inceputul anilor ’60, JFK se declara “berlinez”. Acum, fiecare dintre noi este, in functie de propria sa alegere, “terorist” sau “american”. Entuziastii corectitudinii politice se plang ca aceasta situatie sta sub aerul comprimat al unui western simplist. Li se pare scandalos ca politica interna a SUA sa determine evolutiile de pe intreaga planeta. Visatorii celei de-a treia cai se inseala. Niciodata, de la Cain & Abel, omenirea nu a pendulat intre mai mult de doi poli.