Profesor universitar de Istoria economiei la ASE, conducator de doctorat in aceeasi disciplina, membru in Comisia de Istoria economiei si Istoria gandirii economice de pe langa Academia Romana, membru fondator (din 1969) si vicepresedinte al Societatii de Istorie si Retrologie Agrara a Romaniei, Vasile Bozga are infatisarea unui masiv muntos in care viata a sapat o lume plina de pitoresc si culoare. Confesiunile sale sunt si amare, si dulci, iar dulceata le vine din faptul ca interlocutorul nostru detesta autocainarea. (Marcela Gheorghiu)
Pe 3 ianuarie 1930, vedeam lumina zilei la Satu Mare. Veneam pe lume in zodia Capricornului, iar aceasta zodie romantica avea sa-mi marcheze viata. In acel oras din nordul extrem al tarii am copilarit pana la varsta de 3 ani, cand tatal meu, fiind ceferist, s-a mutat la Oradea si, impreuna cu el, am mers si noi, familia. Din acel moment incep amintirile mele.
“Sa spunem minciuni gogonate”
La Oradea am urmat ceea ce se numea, pe atunci, o “scoala de aplicatie”. Erau, de fapt, niste clase-etalon care functionau pe langa scoala normala, unde normalistii veneau sa predea, sa faca practica. Imi amintesc insa ca predau numai cei care erau cu adevarat buni, ceilalti se asezau cuminti, in bancile din spatele clasei, luand notite, apoi, dupa ore, purtau intre ei diverse discutii pe marginea lectiei. In felul acesta, e usor de inteles ca am fost obisnuiti din vreme cu un mare numar de invatatori care, astfel, ne ofereau un avans fata de copiii de varsta noastra din mediul rural, obisnuiti cu un singur dascal. Dintre invatatori, l-as mentiona in mod special – este o datorie morala pentru mine – pe Teodor Cartis (nu stiu daca este acelasi cu cel care, dupa razboi, a fost director la Electrecord). Persoana de care vorbesc eu avea un exceptional talent de povestitor. Cand Carcis termina de povestit, noi coboram parca de pe o perna de aer. Ne vrajea! Avea un talent pedagogic extraordinar.
Metoda aveam s-o aplic si eu mai tarziu. Odata, cand l-am dus la scoala pe fiul meu, am intrat in clasa sI, afland ca invatatoarea intarzie putin, le-am spus copiilor, care se uitau la mine cu mutrisoarele lor agresive: “Pana vine doamna invatatoare, haideti sa spunem minciuni gogonate. Incep eu! Stau in blocul de vizavi, la etajul noua. Aveti idee cum am venit eu si fiul meu astazi la scoala? Nu am coborat nici pe scari si nici liftul nu l-am luat”. Ipoteze, solutii – copiii se prinsesera in joc. “Ei, o sa va spun eu”. In momentul acela, vad ca se misca clanta… Invatatoarea venea la clasa obisnuita sa fie primita cu galagie. Dar atunci a intampinat-o o liniste totala si ea s-a dat un pas inapoi. Eu am profitat de pauza care s-a creat si le-am spus: “Am coborat pe o scobitoare uriasa”. Invatatoarea a bagat capul pe usa si a spus: “Dumneavoastra erati?”. “Da, doamna”, am raspuns eu complice, “le spuneam o poveste”. Asadar, asta mi se trage de la invatatorii mei si in special de la Teodor Cartis.
Acea epoca minunata nu a tinut prea mult. Au urmat niste evenimente involburate. In august 1940, am dat admitere la Liceul Emanuil Gojdu, cel mai important din Oradea. (In 1919, cand ranile provocate de primul razboi mondial erau inca proaspete, in Transilvania au fost infiintate mai multe licee romanesti. Printre acestea se numarau Liceul real din Oradea – prin transformarea fostei Scoli reale maghiare – si Liceul Emanuil Gojdu din aceeasi localitate – n.r.). Am fost admis, insa pe 30 ale aceleiasi luni se semna Diktatul de la Viena, astfel incat pe 15 septembrie incepeam cursurile liceale nu la Gojdu, ci la sectia romana a Liceului maghiar Sf. Ladislaw din localitate…
Dictatul de la Viena
Pana in 30 august 1940, ungurii si romanii se intelesesera bine. S-a intamplat insa un lucru pe care nu-l pot uita si pe care nu intentionez sa il pun acum pe tapet in scopuri care ne sunt noua, romanilor, straine. Ma jucam cu ceilalti copii (personal nu tin minte cand am invatat ungureste; cred ca la Satu Mare, jucandu-ma pe strada). Unul dintre ei citea carti cu basme unguresti, pe care i le aducea maica-sa, care era spalatoreasa la case mari. Mi le citea si mie. Eram prieteni buni. A doua zi dupa Dictat, am devenit brusc “büdos ölah”, adica roman puturos, formula de jignire a taranului roman de catre nobilimea maghiara. Nu am putut niciodata sa inteleg de ce, insa, desi copil, am priceput atunci ca e vorba despre ceva mult mai adanc. Oamenii se intelesesera bine unii cu altii, dar, chiar de a doua zi dupa semnarea Dictatului, nu putini maghiari au manifestat o alonja megalomana. Este, probabil, reactia fireasca a unei minoritati cand devine stapana locului.
Am ramas in Oradea pana in februarie 1941. Din decembrie 1940, nu am mai frecventat scoala. Intre timp, in noiembrie 1940, tata s-a refugiat clandestin, deoarece consulul roman din Oradea “era ocupat” sa chefuiasca impreuna cu consulul german si cu cel Italian, iar tatei nu avea cine sa-i elibereze documentul necesar pentru o plecare legala. Pierzandu-si rabdarea, tata s-a dus in piata si s-a inteles cu un taran de pe frontiera (linia de granita fusese trasata pe la Mierlau, Cordau, dincolo de Baile Felix) sa-l treaca in Romania. A fugit in timpul noptii. Cateva luni mai tarziu, l-am urmat si noi, la Orsova Veche.
Plecari si intoarceri
O mare parte din copilaria mea s-a petrecut sub apele venite mai tarziu. Primul an de scoala l-am facut in particular. Din clasa a doua m-am inscris la micul gimnaziu din localitate, unde am fost premiant. In clasa a treia, ajungand primul pe scoala, pe mine impreuna cu alti copii, premianti si ei, ne-a invitat la Bucuresti Comisariatul General al Refugiatilor. Fusese organizata o excursie pentru mai bine de 600 de elevi premianti (dintre care 13 eram primii pe scolile noastre) refugiati din teritoriile smulse Romaniei prin Dictatul de la Viena. Am vizitat Teatrul National si Muzeul Antipa, ne-am plimbat prin Cismigiu si prin diverse alte locuri din Capitala, apoi am plecat la Predeal, unde am fost primiti de maresalul Antonescu, la vila Caprioara. Cu cei 13 premianti pe scoala maresalul a dat mana, apoi ne-a tinut un discurs leit-motivic: luptam in est ca sa recuperam in vest… Cincizeci de ani mai tarziu, in 1993, eram la Busteni impreuna cu ginerele meu, care mi-a spus: “Hai sa mergem pana la Predeal”. Ajungand acolo, ne-am dus la vila Caprioara. Fosta vila a maresalului Antonescu adapostea o simpla carciuma…
Nu fusese recuperat inca Ardealul de Nord cand am plecat din Orsova si ne-am mutat la Lugoj, unde am trait vreme de un an, pe mine inscriindu-ma la Liceul Coriolan Brediceanu din localitate. Abia in august 1945 ne-am intors la Oradea, iar eu am urmat, la Liceul Emanuil Gojdu, clasele a VI-a, a VII-a si a VIII-a.
Incepand din clasa a VI-a, la Oradea a functionat un cerc literar – momentul merita sa fie mentionat – care se numea “Vasile Alexandri” si al carui indrumator era profesorul Zaharia Macovei – decedat la inceputul lui decembrie 2005 -, cunoscut ca literat sub numele de E.Ar. Zaharia. Alaturi de Mircea Strainul si de Iulian Vesper acesta facea parte din grupul de scriitori pe care George Calinescu ii mentioneaza si in “Istoria literaturii romane”, si in “Compendiu”. Am fost in conducerea acestui cerc literar. II enumar pe cativa dintre cei care mi-au fost colegi: Mircea Zaciu, Titus Popovici, Aurel Covaci, viitorul estetician Titu Popescu si Radu Iftimovici, care s-a remarcat printr-o serie de piese: “Nu ucideti caii verzi”, “Musca intre geamuri”, “Curve de lux”. La spectacolul cu aceasta din urma m-a invitat de trei ori; de doua ori n-am putut, a treia oara s-a imbolnavit Iurie Darie. Atunci l-am intrebat pe autor: “Despre ce e vorba in piesa ta?”. “Despre faptul ca esalonul doi e cu noi”.