Amintirile Doranei Cosoveanu, cunoscut si apreciat critic de arta, ar fi meritat un loc printre Povestile doamnelor din Bucurestii Victoriei Dragu-Dimitriu. Viata interlocutoarei noastre nu este cu nimic deosebita de ale altora peste care a trecut tavalugul stalinist al deceniului cinci, dar este una dintre cele mai pline de dramatism, de lupta cu absurdul/ dementa/satanismul regimului rosu. Incep aici niste confesiuni care trebuie musai citite. (Marcela Gheorghiu)
Cand ai norocul sa vii pe lume intr-o familie care isi doreste copii si apari ca al treilea dintre ei (dupa alte doua fete), intr-o casa in care echilibrul si armonia dintre parinti si cei mici sunt perfecte, inseamna ca ai o copilarie ocrotita de Dumnezeu.
Parintii mei au fost un cuplu cum nu se poate mai frumos; erau frumosi fizic, dar mai cu seama erau minunat alcatuiti spiritual. Mama era o profesoara cu har, o femeie blanda, ingaduitoare, care la numai 34 de ani avea un par alb, stralucitor, ce contrasta cu figura ei tanara si senina. Tatal meu, comandorul de aviatie Ion Cosoveanu, era o personalitate puternica, un temperament complex, sever dar plin de umor, de o calda generozitate, un bun sportiv si un pilot extraordinar. Intentionase sa devina medic, dar renuntase in favoarea carierei militare, care-i permisese sa se casatoreasca mai degraba (la 24 de ani) cu cea de care era total si irevocabil indragostit.
In curtea bisericii
Eram cu sase, respectiv opt ani mai mica decat surorile mele si tata spunea ca sunt baiatul lui, lucru care mie imi placea, pentru ca in felul acesta eram mai aproape de el: reparam impreuna bicicleta, construiam impreuna cotetul catelului s.a.m.d. El era un mare iubitor de animale si, la un moment dat, a adus din Germania un boxer, ca sa avem in curte un caine de incredere (tot in curte cresteam si gaini). Locuiam in centrul Bucurestiului, pe strada G-ral Brosteanu, in curtea Bisericii Precupetii Noi, a carei alcatuire era aidoma incintei unei manastiri. Pe o latura se afla scoala unde mama era directoare, pe alta latura – casa directorului scolii, in care locuiam noi, apoi casele preotilor, iar in mijlocul dreptunghiului se inalta, frumoasa, biserica. Aceasta despartea o curte mare intr-o parte – curtea scolii – de o gradina la fel de mare situata in cealalta parte – gradina Bisericii -, cu un artar imens, cu tei foarte mari si cu nuci. Acesta era imperiul nostru, al copiilor, un spatiu dominat de preotul paroh – parintele Antipa Florescu -, duhovnicul nostru si o personalitate cu totul speciala. Sigur ca nazbatiile copiilor nu puteau fi cenzurate in totalitate de bunul preot, pentru ca domeniul nostru de joaca era foarte mare si se extindea in aproape tot cartierul. Abia acum imi dau seama ce reprezenta pe atunci “cartierul”: oamenii se cunosteau intre ei, se ajutau unii pe altii si viata tuturor era punctata de farmecul momentelor “esentiale”: culesul teilor si al nucilor, Ignatul (in curtea preotului, in preajma Craciunului se taia porcul) s.a. Chiar in mijlocul Bucurestiului, acolo unde existenta trepida, exista o oaza de viata pasnica, patriarhala, in care timpul curgea firesc si armonios. Pana la razboi, aici totul a decurs normal.
Apoi, linistea noastra a disparut. Tata, fiind ofiter activ, a facut razboiul in conditii foarte dure, cazand victima unor grave accidente de avion. De aceea, pentru mine, copilaria insemnat si momente de tensiune, de emotii, de ingrijorare. La intoarcerea din misiuni, din momentul aterizarii si pana cand ajungea acasa mai dura ceva timp, iar noi abia asteptam sa intre sanatos pe poarta. Toate acestea au insemnat, totusi, o copilarie plina dragoste si de bucuria de a trai. De neuitat – vacantele pe care le faceam la tara si la munte. Tata m-a invatat ce inseamna mersul pe munte si tot el, dansator neintrecut, m-a invatat sa dansez. Era un pasionat al lecturii si al muzicii, asa ca lucrurile esentiale de la el le-am preluat si au fost salvatoare pentru mine mai tarziu.
Consultant militar al lui Maniu
Aveam 13 ani cand, pe 29 martie 1948, la ora unu din noapte, a dat buzna in casa noastra un grup de securisti romani si de militari sovietici. Socul a fost teribil. Nu am s-o pot uita pe Crina, sora mea mijlocie, studenta pe vremea aceea, care a bagat mana sub perna, a scos o iconita si i-a pus-o in palma tatei. El era alb ca varul. Il arestau. Restul noptii au facut perchezitie, scotand afara totul. Au aruncat toate cartile in curte si le-a dat foc. In biroul tatei a ramas un zdrahon de om – parca il vad si acum – care a dormit acolo pana dimineata. Dupa cateva zile a fost arestata mama si ni s-a pus in vedere noua, celor trei fete, ca trebuie sa parasim casa imediat.
De ce se intamplau toate astea?
Tata activa in cadrul Flotilei Aviatiei de Lupta Bucuresti, fiind totodata seful Serviciului Trenurilor in Subsecretariatul de Stat al Aerului (1936-1947). Specializat, in Germania, in problemele de prospectiuni, amenajari si infrastructura a trenurilor de aviatie, a lucrat la instalarea aerodromurilor militare si civile, pe tot intinsul tarii. Asa a ajuns odata si la Badacini, unde se preconiza un viitor teren de aterizare, contestat de taranii localnici. Acestia s-au plans lui Iuliu Maniu, care isi avea casa parinteasca in Badacini.
Discutia dintre tatal meu si Maniu, depasind subiectul “litigiului” local, s-a transformat intr-o relatie de respect si de admiratie reciproca, o prietenie care a rezistat multi ani. Fara a deveni membru al vreunui partid politic, tatal meu a fost ales de Maniu sa fie consultantul sau military si il insotea in toate intalnirile importante pentru tara. Aceasta relatie si faptul ca, dupa 23 august 1944, tata a facut parte din Comisia Aliata de Control al Bunurilor Inamice, colaborand cu importante personalitati civile si militare americane si engleze, au facut din el un personaj indezirabil sovieticilor si, evident, noului regim comunist instalat.
De aici a urmat arestarea lui, judecarea in 1950 si condamnarea “la 20 de ani munca silnica si 10 ani degradare civica pentru crima de uneltire contra ordinei sociale si la munca silnica pe viata si degradare militara… Va executa pedeapsa cea mai grea”. Asa suna sentinta.
Din martie 1948 si pana in 1964, cand a fost eliberat, noi nu am stiut nimic despre existenta lui. Absolut nimic. Dar asta este alta poveste…
Cand mama a fost eliberata din inchisoare, dupa lungi zile si nopti de ancheta dura, ne-a gasit pe noi, cele trei fete, adapostite de prietenii din cartier, parintii colegilor nostri de scoala. Ne adunam si mancam in gradina de vara a preotului de la Biserica Precupetii Noi; acolo era “sediul central”. Refuzaseram sa parasim orasul (ne-am fi putut duce la bunicii de la Craiova); rezistam insa in formula asta ingrata sperand ca vom afla ceva despre parintii nostri. Cum venea cineva sa ne spuna ca, de pilda, tata s-ar putea sa fie la Pitesti, Crina lua rucsacul in spate (nu avea nici ea mai mult de 19 ani) si se ducea pana la poarta inchisorii, unde incepea sa spuna cine e si pe cine cauta… Bineinteles ca era gonita imediat.
Cand s-a intors, mama – care, evident, fusese destituita din invatamant – s-a angajat la o cooperativa de tesut covoare. Pe la 15 ani m-am angajat si eu, la aceeasi cooperativa. Pictam martisoare si tot felul de obiecte de artizanat, iar in paralel invatam pentru facultate. Eram un copil zburdalnic, iar mama, dandu-si seama de realitate, a avut intelepciunea sa-mi atraga atentia, stiind cat de legata sunt de tatal meu: “Din momentul acesta, eu nu mai pot avea grija de tine, nu te mai pot supraveghea. Gandestete-te, te rog, de fiecare data cand ai de gand sa faci vreo nazdravanie la ce ar spune tata”. Acela a fost semnul inceputului maturizarii mele. Autocenzura pe care mi-am impus-o din acea zi a fost gandul permanent la parintele meu, raportarea la suferinta lui groaznica in cei 17 ani de detentie. Aveam 13 ani cand a plecat; aveam 30 de ani cand s-a intors. Ani lungi si grei…