Ziua a treia a adus in prim-plan doi autori maghiari nascuti la Targu-Mures – Attila Bartis si Gyorgy Dragoman – care au cunoscut relativ repede un succes remarcabil, fiind tradusi in nenumarate limbi. Acest fapt, tema propusa propusa Go West si prelungirea discutiilor din zilele anterioare au conturat preocuparea profunda a noilor autori: succesul. Ce ar trebui scris, ce strategii de promovare trebuie adoptate, ce aduce, pana la urma, succesul? Interventiile participantilor, constranse de timp – urma un concurs de tangouri la Clubul Taranului – si de miscarea imprevizila a oricaror discutii nu foarte aplicate au pendulat intre noua sensibilitate ce i-ar lega pe scriitorii tineri de pretutindeni si strategiile de promovare.
In privinta noii sensibilitati, noutatea – pentru ca dintotdeauna generatiile nou-venite au clamat diferentierea prin ea – ar fi aceea a ruperii de un areal national. Au expus apasat aceasta teorie atat Bogdan Alexandru
Stanescu, cat si Bretter E. Zoltan, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare: “Sunt scriitori pe care nu-i leaga direct realitatea, ei sunt intr-un spatiu nedefinit al unei noi sensibilitati”. Ideea nasterii unei noi literaturi din spuma alba, imaculata a unei noi sensibilitati (precum Afrodita din spuma marii) este frumoasa ca orice metafora, dar nu stiu si cat de adevarata. Experientele comune ca efect al globalizarii pot naste framantari, perceptii, atitudini apropiate. Mi-e greu sa cred insa ca ele primeaza in fata acelui areal national repudiat. La fel de greu mi-e sa cred ca simpla vointa de a te rupe de acest areal te proiecteaza direct in postura de cetatean (scriitor) al lumii de oriunde si de oricand. Simpatic a fost faptul ca insesi lecturile din cei doi autori au contrazis intr-o mare masura aceasta toerie a ruperii totale si definitive de nesuferitul areal national!
Intempestiva si, din cand in cand, nedreapta tinerete poate clama ruperea cu trecutul, dar de aici si pana la a spune ca lumea literara romaneasca aproape s-a senilizat, prin cantonarea intr-un paseism vinovat, e un pas cam mare: “Nu pot sa uit ca pana acum zece ani editorialele revistelor literare erau despre actualitatea lui Emil Garleanu” (Filip Lazarescu).
Bietul Emil Garleanu, bietii editorialisti cum au sufocat literatura pana acum zece ani! Personal, in revistele literare pe care le citesc, nu am sesizat chiar o revarsare a lui Bratescu-Voinesti, a lui Garleanu si a lui Samson Bodnarescu in detrimentul noii literaturi.
Teoria succesului muta centrul de greutate al scrisului de la “De ce scriu” la “Pentru cine scriu”. Mai ales ca am inteles din discutii ca succesul, cel adevarat, singurul de altfel, este cel obtinut “dincolo”.
(Intr-o alta dezbatere cu o tema asemanatoare, la Neptun, cineva propunea scurtarea drumului catre acest “dincolo” prin renuntarea la limba romana si scrierea direct in engleza, spre a nu ne mai impiedica de traduceri!)
Esti sau nu esti scriitor in functie de conditia de a fi sau a nu fi tradus dincolo. Si, in general, esti sau nu esti scriitor (cu inducerea “mare scriitor”) in functie de faptul de a avea sau a nu avea (mare) succes.
Asadar, a scrie avand in minte “targetul”, publicul-tinta care te poate purta catre succes, este prioritar in actul de creatie.
Iata explicit cum poate functiona acest mecanism: “Recomand (spre traducere, n.n.) ceea ce editorul strain cere si cam 60% din cereri inseamna carti despre comunism”, explica Lucian Dan Teodorovici. Asadar, hai sa vedem cam ce s-ar purta in Vest (Go West, nu?), cam ce-ar avea succes, spre a ne apuca de scris.
Este un mod simplificator de a vedea lucrurile, de a intelege succesul pe care unii autori tineri il au in lume, dar nu e foarte departe de adevar.
Vanatoarea de premii, de exemplu, face ca in productia publicitara sa se realizeze spoturi numai pentru o participare la un anume festival, spoturi care, altfel, nu vor aparea niciodata pe piata larga.
O aceeasi teorie am auzit-o si in randul scenaristilor sau al regizorilor: trebuie sa stii spre ce concurs/festival tinzi cu productia ta spre a te adapta rigorilor, gustului acelui public specializat (juriul).
Succesul are o alchimie greu de descifrat si de cuantificat. Este clar ca nu numai o tema, un anumit oportunism fata de cerintele pietei te conduc spre el.
Acel orizont de asteptare, greu de anticipat, poate face si dintr-o poveste banala & o scriitura nu tocmai stralucita un succes planetar, asa cum s-a intamplat cu Love Story, sa zicem. Nenorocenia unui astfel de succes este ca trece la fel cum a si aparut.
Mi-a placut mult ceea ce a spus Filip Florian despre succesul sau si despre succes in general: “Am un sentiment de vinovatie (a succesului, n.n.) fata de autori care au scris carti exceptionale, dar nu au avut parte de succesul pe care il meritau, autori cum ar fi Radu Cosasu sau Stefan Agopian”.
Or fi cei doi mai putin mari scriitori decat cei cu succes? De aici, desigur, poate incepe o discutie ampla despre rostul scrisului pe lumea asta.