Paznicul ploii (Limes, 2010) este o declarație de dragoste a lui Adrian Alui Gheorghe față de poezie, în general, la care se adaugă o declarație mascată de dispreț față de tot ce nu e poetic, adică față de cotidian.
Primul poem, Martor, mărturisesc că m-a indus în eroare. M-a făcut să cred că o să pătrund într-o lectură violentă, dadaistă. Era o momeală ca o zvârlugă: “A fost ca zgomotul unei monede aruncate pe nisip:/Plefht!// A fost ca deschiderea unei stridii cu dinții:/ Zvîiith!// A fost ca o săgetare a unui animal care nu există:/ șfiiișșșt!// A fost ca străpungerea mânioasă a aerului cu degetul/ Viuurfff!// A fost ca retragerea întunericului dintr-un buzunar secret: Phui!”
După care am întrerupt lectura, prins cu treburi, și am reluat-o abia după o cursă cu taxiul, în care șoferul îmi depăna cum se va retrage el din București într-un sat de lângă Lehliu, Mihai Viteazu, la casa lăsată de socru-său, unde o să grădinărească bio și o să doarmă până or să-i pârâie oasele.
După care episod, lectura mi-a fost mult mai ușoară. Mi-l imaginam pe poet retras undeva între dealuri, meditând asupra instabilității afacerii universale, un fel de dust in the wind sau praf în ochi, în traducere “libertină”: “Nimic mai plin de certitudini/ Ca spectacolul morții definitive a timpului/ Strivit sub propria greutate” (Da, îmi place Brahms). Încă unele titluri gen Poetul bătrân își declamă faima depun mărturie pentru romantismul filosofant, de factură germană, al autorului. Ba încă în aceeași tradiție este practicat witz-ul, ironia giumbușlucară: “Oameni să se iubească/ S-a mai văzut,/ Dar cine a văzut cum se iubesc/ Două cotlete?” (Cucuta).
Dacă “numai amintirile explică viața” și dacă poezia este un fel de jurnal, atunci rolul poeziei ar fi să facă mai autentică viața sufletului, nu pe cea a corpului. Dacă un om poate fi (re)cunoscut prin textele sale, atunci el are curajul sincerității: “A murit un om care îmi citea poeziile./ Mi le căuta în reviste./ Mă suna de fiecare dată/ Când găsea câte un text de-al meu/suspendat în boldul literelor.// Mă simțeam deseori stânjenit în preajma lui./ El știa despre mine totul,/ cum totul spuneam în poezii despre mine” (Poetul bătrân își declamă faima). Acuma, dacă ar fi să luăm pe bune această etalare a “totului”, am putea zice că douămiiștii chiar n-au mai adus nimic nou. Optzecismul (cu totul aparte) lui Adrian Alui Gheorghe face infuzii cu ceai șaizecist prin această pudoare, chit că post factum. Adică am comis-o, dar ce bine ar fi fost să-mi fi ținut pixul în frâu. Numai că n-am putut, nevoia de comunicare m-a luat pe dinainte.
Chiar dacă “poezia e luxul săracilor”, ea rămâne totuși un lux, un fel de très haute-couture pentru pârliți. Deci menirea ei nu este să spele în public rufele sufletului/minții. Așa că sinceritatea de față nu poate fi decât una cu perdea – decentă și elegantă, în cele din urmă. Însă ea poate pretinde că a fost deșănțată, că a rupt gura burghezului. Așadar, atitudinea, poza boemă și damnată este marca înregistrată a scriitorului nostru, care nici măcar nu-și ascunde credințele estetice tradiționaliste: “Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeții vin/ doar și pun hoțește semnătura”. Dar cum în satul nostru global n-a mai rămas picior din bunica frumusețe, discursul despre ea nu-și mai are loc decât în metapoezie: “Cititorul stă la porțile dimineții/ și așteaptă poeziile pe care, la lumina nopții,/ poetul le scrie/ cu propriul sânge,/ cu sângele celorlalți îndoit cu apă,/ cu vin,/ cu virtute” (Otrava). Cât de frumos și cât de neadecvat!
Un vers ca “Da, fiecare cititor are poetul său” sună ca un strigăt de disperare exact din cauza adverbului de afirmație prepus. Și oricum, corolarul nu e deloc sigur că va mai îndeplini mult timp criteriile de existență – fiecare poet are cititorul său. Dar noi putem crede orice, mai există încă o parte a artei ce funcționează ca minciună eufemistică. Nu toată arta a devenit un rânjet sau un urlet. Mai ales noi, cititorii inocenți, putem să ne desfătăm cu imagini feerice despre artă, pentru că autorul însuși, prea deștept și acut, nu mai crede dar nu vrea să ne strice visul cel frumos. Ba chiar se și amuză puțin pe seama noastră, dându-ne iluzia că o să ne ia el apărarea cu condeiul lui fără teamă și fără prihană: “O lume întreagă luptă să nu scriu versul următor/ să nu scriu poezia următoare/ să nu scriu cartea următoare” (Poem).
În cele din urmă, însă, nici poetul nu se mai poate ține așa de bățos și recunoaște că din fost paznic al splendorii a ajuns paznicul ploii. De asta vă și avertizam că aveți de-a face cu un poet versat, în plină bărbăție a scrisului, care suferă glumind și păcălește frumos. Bun, își admite înfrângerea: “Am crezut mereu că tot combinând/ literele și cuvintele într-o zi/ hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/să facă pulberile astea de viață să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nu degeaba cuvântul e ca o cheie pierdută/ nimeni nu știe însă de la care poartă”. Dar ne și arată că versul lui nu e degeaba, e propițiatoric, întreține iluzia: “Vă duc cu vorba, în fond, ca să nu vedeți ororile/ care se petrec în afara cuvintelor”.
Poezia e un drog ciudat, îmbătător pentru cititori – un soi de ecstasy. Distructiv pentru poet, căci “numai poet să nu fii, scade prețul metaforei/ Până sub prețul verzei de Bruxelles./ Comparația? E ca șopârla uscată în nisip” (Poetul bătrân își declamă faima, 3). Atâta timp cât poetul se îndârjește să existe ca poet profesionist, nu amator, e firească declamația lui tragică: “Sunt rana din vârful săgeții” (Vânătoarea). În acest sens și grafica oarecum aztecă a lui Laurențiu Dimișcă – poetul este îmbrățișare ori singurătate ce conține o multitudine de alte ființe. Un corp ce protejează prin găzduire alte corpuri.
Poezia directorului revistei Conta place pentru că nu se lamentează și pentru că se încăpățânează să creadă în ceea ce – știe și poezia lui – nu prea mai are șanse. Și o face cinstit, fără gesturi colosale. Poate pentru că dreapta lui măsură vine din conștiința faptului că, în absolut, poetul este cel pragmatic, iar cei care disprețuiesc frumosul, niște inadaptați: “Cineva spuse:/ -Dar/ dacă/morții/ au/ săpat/ în/sus/ și/noi/ sîntem,/ de/ fapt,/ cei/ descoperiți,/ scoși/ din// mormîntul/ care/ ne/ e albastrul/ aerului?” (Arheologie).
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.