Sufletul Asiei

Despre cultura orien tala citisem in carti si aflasem din filme, dar numai in Seul am inteles mai bine ce in seamna “sufletul Asiei”. In cele 11 zile cat am stat in Coreea de Sud am simtit pulsul unui loc marcat de propria istorie zbuciumata, de o mentalitate total straina noua si de un stil de viata cu totul diferit de cel pe care il avem noi, occidentalii.

Si daca inainte de aceasta calatorie doream sa ajung oriunde in Asia – visam sa calatoresc in China si Japonia pentru inceput – am avut noroc ca s-a intamplat sa fie Coreea de Sud, o tara aflata intre cele mai mari civilizatii ale Asiei cu care s-a luptat pentru autonomie, dar de la care a luat si ce aveau mai bun.

Seul este un oras cu 600 de ani de istorie pe fata caruia se vad urmele tuturor civilizatiilor care au trecut peste el. Are si multa personalitate, nu s-a lasat niciodata mutilat de alte culturi, ci a stiut sa le inglobeze si, asemenea unei gheise care isi picteaza machiajul de dinaintea fiecarei reprezentatii, stie sa fie spectacol si traditie in acelasi timp.

Seul este un oras modern, dar care nu si-a abandonat nicio clipa cultura.

Zgarie-norii, templele budiste si palatele convietuiesc si astazi in echilibru, creand un interesant contrast arhitectural. Este adevarat ca avangardismul ocupa din ce in ce mai mult spatiu, dar intr-un mod specific. Mi s-a parut un oras ce lupta pentru echilibru si incearca sa nu se abata de la vechile norme de organizare a habitatului. Filosofia culturilor asiatice este ca fiecarui spatiu construit trebuie sa-i corespunda o zona libera de jur imprejur, altfel energia nu poate circula cum trebuie si apar dezechilibre. Pe acelasi principiu, orasul alterneaza marile aglomerari urbane cu spatii intinse dedicate parcurilor sau altor spatii verzi.

In Seul te poti pierde foarte usor in multimea ce ia cu asalt magazinele de pe Myeongdong sau din Dongdaemun unde se afla marile complexuri comerciale, restaurantele de lux si teatrele. Pentru alternativa mai ieftina, dar mai autentica, nu trebuie ratata Namdaemun, piata traditionala unde printre tarabele cu haine ieftine si imitatii ale unor branduri celebre de accesorii, am descoperit magazine cu dulciuri si alcool de ginseng, peste si fructe de mare uscate sau mirodenii cu denumiri si intrebuintari necunoscute.

In contrast cu aglomerarile din ma gazine sunt spatiile deschise ale parcurilor. Cel mai mare parc, pe care l-am si vizitat, a fost Parcul Olimpic, amenajat special cu ocazia Jocurilor Olimpice pe care orasul le-a gazduit in 1988. Un alt colt de natura revendicat orasului este Seoul Forest Park, unde spatii verzi au luat nastere peste ceea ce nu demult fusese o groapa de gunoi.

Si daca asta nu este de ajuns, poti lua metroul pana la statia Dongnimmun, aflata chiar la poalele muntilor. Dupa un urcus de cel mult o ora te afli in mijlocul naturii si privesti orasul de deasupra. Linistea de aici devine si mai deplina dupa ce se sting si ecourile rugaciunilor samanilor ce traiesc retrasi in pesterile de pe munte. Aceasta integrare deplina a spatiului spiritual in cotidian am intalnit-o si la Bongeunsa, cel mai mare templu budist din Seul. Lacasul de cult este inconjurat de zgarie-nori si se reflecta linistit in Coex Mall, celalalt templu, al consumerismului de data aceasta, ce atrage mai multi practicanti ferventi decat primul. Vacarm si liniste fata in fata, autodevorare si detasare in acelasi spatiu, doar o chestiune de alegere.

Orasul cu 10 milioane de locuitori ofera vizitatorilor si locuitorilor sai multiple oaze de liniste. Nu trebuie sa lipseasca din lista de obiective gradinile palatelor. La plecarea in Coreea aveam in minte imaginea frumusetii inghetate a gradinilor templelor si a palatelor din stampele asiatice si m-am bucurat sa descopar ca reprezentarea nu era doar o licenta poetica, ci o reflectare a realitatii. Fiind sfarsitul lui decembrie, am avut noroc si a nins. Era prima zi de Craciun si ninsoarea a fost un cadou frumos din partea orasului in care nu mai ninsese de 4 ani.

Magazinele micute de antichitati si restaurantele traditionale de pe Insadong si din Itaewon au intregit feeria iernii si a Craciunului. Magazinele cu suveniruri colorate si obiecte artizanale, anticariatele, casele de ceai si restaurantele micute si cochete fac din acestea locul perfect in care sa te pierzi.

In Coreea de Sud, crestinismul are un numar important de adepti, iar influenta Statelor Unite asupra tarii a dus la adoptarea multor traditii consu meriste occidentale. Asa ca vei intalni pe strada si predicatori ai crestinismului care impart pachete de servetele pe care scrie ca trebuie sa-l iubesti pe Iisus, dar si colindatori care canta Jingle Bells cu un accent ingrozitor si care iti vor aminti mereu ca este Craciunul.

Singura diferenta marcanta a fost aceea ca, pentru ei, Sarbatoarea Craciunului este de fapt o sarbatoare a indragostitilor si nu una de reintregire a familiei. Coreenii se aduna in familie de Anul Nou, insa de Craciun mii de cupluri invadeaza orasele, lasand senzatia ca daca tu nu esti cu cineva, atunci nu ai ce cauta acolo.

In Ajun nu vedeai pe strazi decat indragostiti care duceau in mana cutii de tort sau jucarii de plus si se indreptau grabiti spre casa sau unul dinte acele Twosome Place, un lant de restaurante in care totul, de la forma scaunelor si a meselor pana la prajituri si optiuni in meniu, este gandit pentru doua persoane. Indragostite, evident.

Aveam uneori impresia ca Seul este un oras populat de personaje manga. Culoarea roz, jucariile de plus si manifestarile de exuberanta sunt parte integranta a peisajului. Aceasta “banda desenata” este intregita de fetele frumoase cu ochi migdalati. Dar mai mult decat frumusetea, m-a surprins cochetaria lor dusa la extrem. La temperaturi de -10º C, ce ma faceau pe mine sa umblu imbracata cu aproape toate hainele cu care venisem, ele nu renuntau la balerinii, fustele sau pantalonii scurti si zambetul dezarmant. Peste tot intalnesti oameni zambitori si mesaje pozitive care te indeamna sa fii fericit, asa incat dupa un timp incepi sa zambesti si tu, mai intai ca raspuns al unui alt zambet, pentru ca in timp sa devina ceva natural.

Pe toata durata sederii in Coreea de Sud am iesit numai pentru o zi din Seul – o excursie spre DMZ, zona demilitarizata. Acesta este un teritoriu de cate 2km de fiecare parte a granitei ce desparte Coreea de Sud de Coreea de Nord. In acest perimetru nu ajungi decat printr-un tur organizat si asta dupa ce treci de o serie de controale ale soldatilor cantonati in zona. Oricum, nu ai cum sa faci asta pe cont propriu si nici nu ar fi foarte indicat, intrucat zona este impanzita de mine si alte masuri menite sa impiedice orice prezenta neau to rizata. Un tur in zona cuprinde o vizita a tunelelor sapate de soldatii din Nord in incercarea de a invada Sudul, o scurta oprire intr-o gara din care nu pleaca si nu vine niciun tren si o foarte atent supravegheata oprire la Panmunjom, punctul cel mai strans de granita, acolo unde soldatii celor doua parti stau unul in fata celuilalt, la zece metri distanta, cu o bordura intre ei ca singura demarcatie intre cele doua teritorii. Pe tot parcursul turului, ghizii ne-au amintit in mod repetat masurile de precautie: sa nu facem poze decat atunci cand avem permisiunea lor, sa fim atenti la tinuta (nu ai voie in zona daca porti sandale, blugi gauriti sau haine ce seamana cu cele de camuflaj). De asemenea, este indicat sa nu arati spre ceva cu degetul, ci cu toata mana. De ce? Pentru ca semnul sa nu fie confundat cu o arma si sa sfarsesti impuscat de soldatii din Nord. Oricat de dramatica era situatia, pe toata durata turului ghizii nu au renuntat la zambetul lor. Au zambit cand ne-au spus povestea tragica a secesiunii Coreei, au zambit cand am vizitat o gara pe care au construit-o pentru trenurile care ar trebui sa treaca prin Coreea de Nord si sa lege Sudul de restul continen tului, lucru foarte important pentru economia tarii, dar putin probabil sa se intample in viitorul apropiat, tinand cont de relatia deosebit de tensionata dintre cele doua parti. Nu si-au pierdut expresia serena nici la masa, sau cand ne repetau masurile de precautie a caror incalcare ar fi avut efecte tragice, nici cand glumeau, sau cand ne-au povestit drama razboiului lor. Aceasta scurta excursie in afara Seului, orasul prosper si plin de tot ce iti doresti pentru a zambi in fiecare zi, m-a facut sa inteleg intr-un final ca acea bucurie a lor in fata vietii este de fapt serenitatea detasarii in fata problemelor trecatoare ale conditiei umane.

Si, dincolo de suveniruri si multe poze, as fi vrut sa pot sa iau cu mine, la intoarcere, acest calm si aceasta imutabilitate in fata conditiilor vietii care ii fac pe cei din orasul numit “sufletul Asiei” sa zambeasca mereu.