Recent, Autoritatea Nationala de Reglementare a Energiei (ANRE) a anuntat publicului ca pretul energiei va scurt-circuita din nou buzunarele consumatorilor. “Voltajul” acestui pret va spori cu 10,34%, mult inferior “tensiunii” solicitate, respectiv 80,2% Hidroelectrica si 33,1% Termoelectrica.
Cand furnizorii anunta o crestere de pret, le place sa justifice prin “argumente” ca majorarea a fost determinata de cresterea costurilor. Cotidianele publica frecvent anunturi de acest gen si, intr-adevar, sunt rare cazurile in care omit sa includa exprimarea regretului ca aceasta masura nefericita a fost necesara din cauza costurilor mari.
Bunaoara scumpirea energiei s-a datorat cresterii pretului la pacura din import (Aâ51,8%), pacura din tara (Aâ11,6%) si gazele naturale din import (Aâ44,4%). Prin urmare, putem afirma ca si costurile sunt determinate de preturi. Mai precis, vom argumenta aici ca intotdeauna costurile depind de cerere.
In mod firesc ne putem intreba daca este corect ca furnizorii de energie sa pretinda ca pretul unui Mwh creste de la 861.000 de lei la 950.089 de lei, deoarece pretul la combustibil a crescut. Dar daca oamenii sau consumatorii nu doresc sa plateasca mai mult pentru un Mwh, cum ar fi putut sa creasca pretul combustibilului?
Pretul pe care consumatorii sunt dispusi sa-l plateasca pentru a beneficia de energie este un factor important care determina costurile – adica pretul combustibilului pentru a produce energie. Prin urmare, furnizorii de energie, Hidorelectrica si Termoelectrica, vor primi preturi mai mari pentru serviciile lor. Este acesta motivul petnru care costa atat de mult producerea de energie? Nu chiar.
Relatia de cauzalitate functioneaza si in directie opusa. Este adevarat ca oamenii sunt dispusi sa plateasca un pret mai mare pentru un Mwh, ceea ce face ca mentinerea in functiune a punctelor de producere sa aiba un cost atat de ridicat.
Aceste “puncte de productie” sunt relativ reduse (mai ales ca seceta a redus productia hidrocentalelor cu 7,75%). Acesta este motivul pentru care cererea pentru energie sporeste venitul furnizorilor, in loc sa creasca numarul centrelor de productie. Dar, pentru orice consumator (casnic sau industrial), costul serviciilor de furnizare a energiei este dependent de cererea altora pentru energie.
In cadrul acestui rationament am incercat sa aratam cum costurile resurselor productive (in cazul nostru energia si combustibilul) sunt determinate de cerere.
Cantitatile de energie care sunt oferite sau cerute depind de alegerile facute de oameni dupa evaluarea sanselor de care dispun. Oferta de energie depinde de costul livrarii ei. Dar costul acestei livrari este valoarea sanselor pierdute prin actul livrarii.
Acest concept de cost este exprimat in teoria economica prin afirmatia ca toate costurile relevante pentru decizii sunt costurile sanselor. Cu alte cuvinte, ele reprezina valoarea sanselor abandonate prin alegerea unei directii de actiune in locul alteia.
In masura in care resursele utilizate in producerea energiei (de exemplu, combustibilul) pot fi obtinute uneori prin licitatii la cerere, la concurenta, costurile de productie vor reflecta valoarea, pentru proprietarii de resurse (pacura, gaze sau apa) a utilizarii de alternative ale acestor resurse.
Aceasta presupune ca producatorii de energie vor dori sa suprime licitatiile pentru resursele pe care le intrebuinteaza (pacura, gaz, apa) si daca pot gasi o cale eficace ei o vor face.
Din cele de mai sus rezulta ca multe “dezacorduri” asupra costurilor reale ale unui lucru sau altuia ar putea fi rezolvate prin recunoasterea faptului ca “lucrurile” nu pot avea costuri. Numai actiunile determina sacrificarea sanselor si, deci, numai actiunile pot avea costuri.
Prin urmare, costurile sunt intotdeauna valoarea sanselor pe care le sacrifica oamenii respectivi. Afirmatiile contradictorii asupra costurilor deciziilor alternative pot fi adesea reconciliate prin acordul asupra celor ale caror costuri trebuie luate in consideratie.
Pretul energiei va creste pana la nivelul sansei, in masura in care proprietarii resurselor mentionate cer sa li se achite valoarea din urmatoarea cea mai buna intrebuintare a lor. Aceasta descurajeaza utilizarea nepasatoare a resurselor si le aloca pentru utilizarile pe care oamenii pun cea mai mare valoare in bani.
De aceea proprietarilor de resurse trebuie sa li se ofere preturi mai mari pentru a-i determina sa transforme o activitate curenta intr-o sansa pe care sunt dispusi sa o sacrifice. Cererea ajuta la stabilirea costurilor. Costurile contribuie la stabilirea preturilor. Cererea pentru pacura poate influenta cererea pentru gaze. Din perspectiva costului sansei, fiecare lucru depinde de celelalte.
Rezulta ca modul economic de a judeca fenomenele nu recunoaste “costurile obiective” de genul celor justificate de Hidro sau Termoelectrica. Desigur ca aceasta ofenseaza “bunul simt” care ne invata ca lucrurile trebuie sa aiba “costuri reale”. De exemplu, in costul energiei este reflectat costul combustibililor.
Cel mai repede putem dezarma “bunul simt” evidentiind faptul ca “lucrurile” nu au costuri. Desigur, noi vorbim de costuri relevante pentru oferta de combustibil – costuri care au un efect asupra deciziilor oamenilor de a livra asemenea bunuri. Dar, lucrurile nu pot avea costuri in acest sens. Numai actiunile au asemenea costuri.
De exemplu: care este costul unui Mwh? “44,19 dolari”, veti spune (daca presupunem un curs de 21.500 lei/$). Dar, vrei sa spuneti ca 44,19 dolari este costul cumpararii unui Kwh de la un producator de energie (termo sau hidro-centrala). Deoarece cumpararea de energie de catre consumatori este o actiune, ea poate determina sanse sacrificate si prin urmare, are un cost.
Deci retineti asocierea actiunii problemei determinarii costului. In cazul altor actiuni, costul energiei se schimba. Costul fabricarii energiei este complet diferit. Vanzarea ei are, de asemenea, alt cost.
In mare parte, rationamentul steril al “costului real” al lucrurilor, provine din greseala necunoasterii ca numai actiunile pot determina costuri diferite pentru diferiti oameni. Rezulta ca cei ce iau deciziile sunt confruntati cu alternative (si aleg dintre ele), iar optiunile lor sunt o reflectare a compararii beneficiilor anticipate de pe urma alternativelor.
Costul producatorului de a furniza un Mwh va fi determinat de ceea ce trebuie sa plateasca pentru a obtine resursele corespunzatoare (pacura, gaze, apa etc.). ai deoarece aceste resurse au alte sanse de intrebuintare, el trebuie sa plateasca un pret care acopera valoarea “sansei celei mai bune”. Valoarea sansei pierdute devine astfel costurile de producere a unui Mwh.
Aceasta are o importanta deosebita, deoarece costul semnificativ pentru obtinerea a inca unui Mwh este valoarea a ceea ce trebuie abandonat, sacrificat sau pierdut in scopul obtinerii acelui kwh suplimentar.
Sa luam exemplul acesti unitati de energie-kwh. O parte din costul de productie este combustibilul (pacura sau gaze naturale – autohtone sau din import). Deoarece cererea de energie se mentine, iar seceta a diminuat productia hidrocentralelor, termocentralele au trebuit sa achizitioneze o cantitate sporita de combustibil. Daca acest lucru determina pretul combustibilului sa creasca, costul producerii unui kwh va spori.
Nu s-a petrecut nimic care sa afecteze fizic resursele care intra in productia de energie, dar costul sau de productie a sporit. Deoarece energia produsa pe baza combustibilului este acum mai valoroasa decat anterior, producatorul de energie trebuie sa plateasca un cost mai mare al sansei pentru combustibilul pe care este nevoit sa-l achizitioneze.
Neintelegerea acestor fenomene ii determina pe jurnalistii economici “sa reproseze” (in acordul opiniei publice) scumpirea energiei (dupa doua luni de la ultima majorare a kwh).
De ce in ultimele doua luni pretul unui kwh a sporit mai mult decat nivelul lunar al inflatiei? Pentru ca oamenii care vor ca producatorii sa le furnizeze energia, trebuie sa fie dispusi sa-i plateasca indeajuns de bine pentru a-i mentine in afacere. Deoarece productivitatea in zona furnizorilor de energie a ramas neschimbata, numai un pret mai mare, de fiecare Mwh, i-ar putea determina sa continue sa lucreze in bransa.
Noi, cei care vrem sa pastram produsele in frigidere, sa privim la telenovele sau sa lucram pe PC-uri, am ridicat pretul oferit pe fiecare Mwh pentru a acoperi costul in crestere al sansei, pentru energeticieni, de a munci intr-un loc in care productivitatea nu a crescut in ultimele luni.
Daca o resursa nu este proprietatea cuiva, nu exista nimeni care sa revendice ca utilizatorii potentiali ai acelei resurse sa plateasca valoarea sanselor sacrificate prin utilizarea ei (in cazul nostru-combustibilul). In consecinta resursa va tinde sa fie subevaluata.
Iar resursele subevaluate tind sa fie folosite cu putina grija sau fara chibzuinta in privinta consecintelor. In concluzie, stimulentul de economisire este slab cand costul intrebuintarii este scazut.