Scenograful Catalin Ionescu-Arbore, actualul director al Operei Nationale din Bucuresti, a realizat pana la 47 de ani zeci de productii de opera, dar si de musical sau de opereta, fiind angajat al institutiei bucurestene din 1990.
– Sunteti director al Operei de sapte luni, aproape sase dintre ele fiind de interimat…
– Cele sase luni de provizorat m-au ajutat in primul rand sa ma pot adapta, iar in al doilea rand sa intru mai adanc in realitatea institutiei, chiar daca eu cunosteam practic mersul lucrurilor. Dar pana in acel moment contactul meu fusese doar unul dezinteresat. Cand ajungi intr-un post de decizie, pentru cei care intr-adevar isi iau meseria in serios intervine responsabilitatea. Daca decizia este bine luata, lucrurile merg bine, daca decizia este gresita, lucrurile merg prost. In momentul in care esti un simplu angajat, nu te intereseaza partea aceasta. Poti sa critici mult mai relaxat.
– Cati angajati are Opera Romana acum?
– In momentul de fata, 591, cu o suta si ceva mai multe persoane decat Teatrul National.
– Este, asadar, cea mai mare institutie de spectacol din tara.
– Da, asa se pare si daca tot am facut comparatie cu Nationalul, este adevarat ca acolo sunt trei sali, in schimb o institutie de spectacol de opera automat are ca angajati toti membrii orchestrei, ai corului si baletului, trei colective imense, de care este nevoie in permanenta.
– Ar trebui sa fiti cel mai responsabil director din ograda Ministerului Culturii?
– Da. In orice caz cel mai apasat de responsabilitate si, va spun foarte sincer, este o responsabilitate care l-a un moment iti produce nopti de insomnie.
– Cum sta Opera cu publicul in acest moment, in care ati preluat oficial pozitia de director?
– Am putea spune ca sta… binisor. Nu este senzational, nu este nici aglomerat seara de seara, dar exista un fenomen general de revenire a publicului in salile de spectacol, pentru ca exista o oarecare dezamagire, un preaplin format dupa vidul din anii ”90 care a generat migratia publicului catre televiziune. Acum, acesta revine in sali. E o responsabilitate fantastica pentru noi. Trebuie sa avem grija cum il primim si cu ce il primim. Pentru ca, in functie de calitatea pe care noi o oferim acum, publicul ramane, sau pleaca sa caute in alta parte.
– Daca ati avea, printr-o minune banii necesari pentru a dota Opera Romana la zi din punct de vedere tehnic, credeti ca oamenii cu care lucrati acum ar avea elasticitatea de a se adapta acestor noi tehnologii?
– Elasticitatea se capata si cunostintele la fel. In general, perfectionarea profesionala si-o doreste toata lumea, oricui i-ar placea sa poata lucra cu aparatura si cu tehnologie moderna, chiar daca le este mai greu sa invete. In orice caz, decat sa ai o orga de lumini din 1953, care in clipa de fata functioneaza cu butoanele fixate cu bete de chibrit, ca sa stea cursorul in pozitia dorita, ai prefera sa lucrezi cu un computer care sa memoreze toate fazele de lumini si sa te scape de disperarea si angoasa pe care ti-o da intrebarea: “Se aprinde, sau nu se aprinde?”. Luminile sunt un aspect foarte important, pentru ca fac parte din aceasta tehnologie a spectacolului care a evoluat fantastic de mult in strainatate.
– Ca sa revenim pe teritoriul muzicii, la nivelul vocilor discrepanta nu este atat de mare in raport cu ceea ce se intampla in lume…
– Aici este deja alta problema, pentru ca intervine factorul uman. Intr-adevar, ne putem compara din punct de vedere calitativ, vocile noastre nefiind cu nimic mai prejos de vocile care exista in Occident. Aici intervine pregatirea muzicala, talentul fiecaruia, pregatirea actoriceasca fiind cea care face diferenta.
– Chiar fizicul si forma fizica au inceput sa conteze foarte mult in opera.
– Tocmai pentru ca in Occident aceste calitati vocale nu sunt senzationale. Se pare ca dupa acea pleiada fantastica din anii ”70-”90, a ramas un mic gol. Nu mai apare o alta Sutherland, nu mai vine o alta Jessie Norman sau orice alt nume fantastic, o alta Caballe, un alt Domingo sau Pavarotti. Si atunci accentul se muta pe expresivitatea vocala, pe expresivitatea actoriceasca, pe implicarea in crearea personajului. Noi am ramas oarecum ancorati in aceasta miscare academica a cantului traditional. Dar din cauza ca antrenamentul vocal si pregatirea in scolile de specialitate nu mai au aceeasi greutate ca pe vremuri, produsul acestor scoli sunt cantareti tineri care nu mai au capacitatea de a face fata unui asemenea stil academic. Ar fi momentul sa se pregateasca, sa se cizeleze si sa se intre foarte mult in domeniul actoricesc, al scenei, pentru ca spectacolul modern nu mai poate sa se bazeze nici pe lipsa de voce in detrimentul sau in avantajul actoriei si nici invers.
– Ce v-a facut sa acceptati ideea de a va implica in aceasta poveste a conducerii Operei bucurestene, pentru ca stie toata lumea ca sunteti un scenograf cu o activitate remarcabila, la care va trebui sa renuntati partial pentru o perioada?
– In primul rand, m-am hotarat sa fac asta pentru ca eu, ca formatie si ca mentalitate, sunt un adept al avangardei, sunt un luptator in felul meu. Ajunsesem la o anumita… blazare, la un stadiu in care, din lipsa de tehnologie, nu reuseam sa gasesc noi experiente. Tot asteptand solutia sa vina de undeva de sus si neprimind-o ani de zile, in clipa in care mi s-a oferit aceasta sansa am fost convins ca trebuie sa profit de ea. Nu stiu daca voi reusi sa scot institutia din conul de umbra in care a intrat in ultima vreme, dar in mod sigur voi incerca.
– Cum concepeti notiunea de marketing in domeniul muzical si ce importanta are ea in proiectul dumneavoastra?
– E aproape de prim-plan, pentru ca si opera, in ultima instanta, este o marfa. Spectacolul, chiar daca este un produs artistic, nu este oferit pe gratis atata vreme cat punem pret pe bilete la intrare. Ori in clipa in care intervine elementul vanzare-cumparare, indiferent de pret, inseamna ca se pune problema clasica in economie: aceea privind marfa si vandabilitatea. Si daca noi trebuie sa vindem un produs artistic, trebuie sa-i facem si reclama, ca sa-l cumpere cineva.
– Concret, ce noutati vor fi anul acesta la Opera, dupa premiera cu Cosi fan tutte?
– Grila noastra de stagiune este foarte inghesuita, pentru ca totul s-a mutat in a doua jumatate a acesteia. Coregraful Gigi Caciuleanu este deja in tara si lucreaza cu compania de balet pentru un spectacol care se va numi Simfonia Fantastica, pe muzica lui Berlioz, impanata cu unele momente de recitare de versuri frantuzesti, probabil din Moliere. Va fi un spectacol de autor, iar stelele vor fi Corina Dumitrescu si Razvan Mazilu, cu un moment special de pantomima al lui Dan Puric. Premiera oficiala este programata pe 18 martie, iar repetitia generala cu public – cu o zi inainte. E nevoie ca acest compartiment al baletului sa-si schimbe putin stilul si sa acopere o arie mai larga de exprimare si eu zic ca Gigi Caciuleanu este exact liantul potrivit. Este prima data dupa plecarea lui cand regizeaza la Opera. Au mai fost la un moment dat niste tentative de a-l aduce, dar se pare ca au esuat. De data aceasta am reusit sa-l convingem sa vina. Cred ca va iesi un spectacol cu totul deosebit. Acestui prim pas ii va urma o premiera de opera cu Manon Lescaut de Puccini.