Pe zi ce trece am o părere tot mai proastă despre mine. Pe zi ce trece bag de seamă că nu mă ridic la înălțimea morală și intelectuală a contemporanilor mei pe care, de altfel, nici măcar nu-i merit. Eu, de pildă, dacă aș avea o slujbă plătită cu 6.000 de euro pe lună (plus alte avantaje, la pachet), slujbă pentru care ar trebui să fac act de prezență într-o capitală din vestul Europei, n-aș accepta propunerea unei alte slujbe, la București, unde ar trebui să muncesc de să-mi sară capacele pentru doar 1.000 de euro pe lună. Cum o astfel de persoană există și a acceptat schimbarea pomenită e limpede că, spre deosebire de ea, eu sunt un tip meschin, leneș și comod.
Pe de altă parte, dacă mie mi s-ar propune să fiu înscăunat șef peste drumuri, poduri, podețe și cotețe, energie, agricultură, IT, astronautică, hermeneutică etc., aș refuza politicos și rușinat, mărturisind că nu mă pricep. Astfel de persoane, care acceptă job-uri cumplit de grele în domenii care le sunt cu totul noi/necunoscute, există. Despre ele citesc mai mereu în ziare, cu umilință și cu venerație. Ei bine, spre deosebire de ele, e limpede că eu sunt un tip limitat și lipsit de anvergură, un om care se rezumă să facă doar ceea ce știe să facă.
Încă mai mult: am aflat că există persoane care acceptă, pentru binele țării și pentru propășirea ei, atât o diminuare liber-consimțită a salariului cu 5.000 de euro pe lună, cât și schimbarea unei slujbe cu aromă de sinecură cu una ultra-solicitantă, într-un domeniu despre care nu știu nimic. Aceștia sunt oameni exemplari, exponențiali. Ei ar trebui să ne fie modelele. Către înălțimea spiritului și a minții lor s-ar cuveni să aspirăm. Lor le datorăm ceea ce suntem și ceea ce vom deveni, ei sunt cei care construiesc o lume nouă pentru noi, ceilalți, pigmeii, care doar o locuim.