Avea dreptate taică-meu, eram puturos. Nu mi-a plăcut să muncesc, la fel cum nu mi-a plăcut niciodată să-nvăț. Am fost un elev lamentabil. Maică-mea le dădea profesorilor cafea și țigări, uneori și țuică și brânză de la bunică-mea, așa că ei închideau ochii și nu mă lăsau corigent. Am trecut prin școală ca gâsca prin apă. Văzând că-mi pot face de cap, de multe ori mă dădeam bolnav. Mama mă lăsa să stau acasă. Ajunsesem să lipsesc de la școală cu zilele. Săraca mama!… Trebuia acum să-mpingă pachete și către doctorița de la dispensarul de pe strada noastră. Până la urmă m-a dus la un doctor de inimă, asta spuneam că mă doare, inima, iar doctorul ăla, spre marea mea uimire, a zis că sufăr de prolaps de valvă mitrală, astfel că boala mea închipuită a devenit dintr-o dată reală (ceva mai târziu, un alt doctor, un specialist de la Fundeni, a spus că sunt sănătos tun).
*
– Un pui și un salam franțuzesc, vă rog.
Femeia de dincolo de galantar a cântărit puiul, aparatul electronic a scos printr-un mic orificiu un abțibild pe care erau imprimate prețul și codul de bare, vânzătoarea l-a lipit pe ambalaj, a pus salamul pe cântar și a repetat operațiunea.
– Mulțumesc! am zis și-am aruncat alimentele în cărucior.
De la raionul cu băuturi am luat o sticlă de Fetească neagră, apoi m-am îndreptat către case. M-am așezat la una dintre cozi. În fața mea erau trei persoane. Casiera trecea cu rapiditate produsele prin fața cititorului de preț. Bip! Bip! Oamenii plăteau, își luau produsele și plecau. Simplu ca bună ziua. Bip! Bip!
*
Ce fericit am fost într-o zi de iarnă, când am reușit să cumpăr, după ce am stat pentru prima oară la coada ce se forma în fiecare dimineață în fața alimentarei, ceafă de porc. Picioarele îmi înghețaseră în bocanci și mă dureau rinichii. Mama îmi luase mâinile între palmele ei, încercând să mi le-ncălzească. În fața noastră numărasem doar zece persoane. Eram încrezători că nu ne-am trezit degeaba cu noaptea-n cap. În spate stăteau înșiruiți încă vreo treizeci de oameni. Cu cât se găseau mai departe de ușa Alimentarei, cu atât erau mai posaci. Abia trecuse de ora șapte. Muncitorii din schimbul trei părăseau fabrica de cherestea. Autobuze cu burduf, niște rable neîncălzite, cu geamuri jegoase prin care nu se putea zări aproape nimic, treceau gâfâind pe stradă. Ne strângeam unii în alții, chiar dacă nu ne cunoșteam. Cu capul vârât între gulerele ridicate, cocoșați ca niște pinguini. Nici măcar nu știam pentru ce stăteam. Nimeni nu știa. Pur și simplu te așezai acolo, sperând să apară o mașină cu carne, lapte sau ouă. Uneori aduceau doar niște pungi cu câteva gheare și pipote de pui, alteori doar “adidași”, adică picioare de porc. Însă cel mai rău era, firește, când pur și simplu nu sosea mașina. Te întorceai acasă învins, ținând în mână sacoșa goală, ca pe o dovadă a eșecului tău. Însă atunci am avut noroc.
– Vine! a strigat cineva și toți ne-am încordat ca niște arcuri, pregătiți să nu cedăm un centimetru din poziția pe care o dețineam.
Din spate am resimțit o presiune tot mai mare. Coada se îngroșase brusc, scurtându-se pe jumătate.
– Vreau numai să-ntreb ceva, a încercat o bătrânică să ne păcălească, apropiindu-se de ușa Alimentarei.
– Mamaie, lasă vrăjeala și treci în spate! i-a strigat un bărbat corpolent, cu mustăți late și căciulă rusească din blană de iepure.
– Doar să-ntreb…, a insistat femeia, nereușind decât să stârnească furia tuturor. Sub avalanșa de injurii, s-a retras șontâcăind la locul ei.
– Carne!… – se auzi din nou o voce – Ceafă de porc!
Oamenii au uitat dintr-odată de oboseală. Ochii le sticleau ca la nebuni. Cei din față se gândeau deja la fripturi, pe când cei din spate se rugau să fie marfă destulă. Nu aveai voie să cumperi mai mult decât altul, dar primii ajunși primeau bucățile cele mai bune.
– Ia banii ăștia și vezi să alegi o bucată cu mai puțină grăsime, mi-a zis mama, punându-mi în palmă niște bancnote.
Când am ajuns în fața vânzătoarei, am plonjat după cea mai frumoasă ceafă de porc din lume. Mama a fost mulțumită.
Ne-am întors fericiți acasă, am băgat carnea în congelator, mama și-a aprins o țigară Snagov și a pus de ceai și cafea. Am scos dintr-un dulap un pachet de biscuiți Berceni și-am început să ronțăi la ei. Mama a turnat nechezolul în ceașca ei aurită și ceaiul în cana mea albă cu iepurași. Când taică-meu a intrat în bucătărie, încă buimac de la beția pe care o trăsese cu o seară înainte, maică-mea a răbufnit:
– Nenorocitule! Am chinuit copilul ăsta din cauza ta. Fi-ți-ar băutura a dracului!…
*
Soacră-mea era deja la noi. Alina îi dăduse o cheie, deși eu nu fusesem de acord, ceea ce, totuși, nu îndrăznisem să-i spun, ci doar să gândesc, ca de obicei. Venise să ne gătească. Când a văzut ce-am cumpărat a fost, evident, nemulțumită.
– Ce, ăsta-i pui?! mi-a spus.
– Uitați, scrie aici: PUI, am zis, arătându-i ironic eticheta.
Am deschis vinul, mi-am umplut un pahar și am ieșit pe balcon. Am pus paharul pe bucata de BCA rămasă de la renovarea apartamentului și mi-am aprins o țigară. Doi puști de vreo șaisprezece-șaptesprezece ani, loveau cu niște bâte pubelele de lângă bloc, într-un gest de-o gratuitate absolută. Cine poate ști ce ură fierbea în mâncarea aia de prune care era creierul lor. Unul purta un tricou ca al naționalei de fotbal a Italiei, cu numărul 10 și numele lui Baggio pe spate. Celălalt, un grăsan, avea la gât cu un lanț de aur gros cât degetul, și părul pana corbului des și năclăit bine cu gel.
– Na, mă, futu-ți morții mă-tii! a urlat primul și, jap!, a mai lovit o dată, cu toată forța.
Pubela s-a răsturnat, gunoaiele s-au împrăștiat pe jos.
– Așa, dă-ți mațele-afară.
Grăsanul a izbit cu piciorul într-un pet, proiectându-l în peretele blocului, și a râs cu o plăcere nebună, în vreme ce prietenul său părea de-o seriozitate totală, jucându-și rolul de mafiot care calcă-n picioare pe cineva.
– Rață, stai, bă, i-a zis grasul celuilalt, apoi a scos celularul dintr-un buzunar și a răspuns: Alo! … Nu ți-am zis, fă, că nu vin! … D-aia, fă, că ești o panaramă. … Nu ie, fă, la mine banii tăi, să moară mama! … Cine, fă?! Rață?! Nu ți-a furat, fă, Rață banii. Ești proastă?! – Rață și-a arătat dinții strâmbi și galbeni, a scos niște bancnote din pantaloni și a începu să-și frece bărbia cu ele – Să-ți dau la muie, fă! … Da?! … Fă, nu mă amenința, că te rup cu bătaia, auzi?! Dacă te prind îți rup picioarele, futu-ți morții mă-tii, te omor! … Ce face, fă?! Bineeeee! Las’ că vedem noi.
A închis telefonul și a aruncat bâta, punând pe fugă o javră slăbănoagă ce se apropia timid de gunoaie.
– Hai, Rață, să mergem.
– Unde, bă?
– În pulă, nu știu. Hai să mergem, că m-a enervat zdreanța aia.
Rață și-a aruncat și el bâta și și-a urmat prietenul. Eu am ridicat paharul și-am spus:
– Amin!
*
Soacră-mea plecase de puțin timp. Fumam și copiam într-un caiet un fragment din Kafka, pe care să i-l citesc Alinei când va ajunge acasă. Trebuia să-l adaptez cât mai bine, pentru ca ea să-l creadă rodul minții mele. Copiam mereu fragmente din autori celebri, schimbam câte ceva, apoi i le dădeam să le citească, mințind-o că-mi aparțin. Îmi făcea bine când îmi spunea:
– Tu chiar ai talent.
Odată, însă, când i-am prezentat o bucată din Albastrul cerului de Georges Bataille, mi-a spus scurt:
– O mizerie!
Nu întotdeauna eram inspirat.
Bucata de-acum era foarte potrivită și pentru taică-meu, așa că mi-am spus că i-o voi trimite. Nici tata și nici soția mea nu aveau habar ce a scris Kafka. Tata nici măcar nu știa cine e individul, așa că nu exista niciun risc – mă rog, era foarte mică probabilitatea – ca el să priceapă înșelăciunea. Mi-ar fi prins bine să-i arăt cât sunt de deștept. În adâncul său avea să se simtă strivit de o turmă de elefanți. Doream să-l fac să înțeleagă ce-nseamnă forța unui scriitor. Mă batjocorise mereu pentru pasiunea mea. Mi-am spus c-o să-i închid gura. Pong! La culcare, puișor! Da, da, eram sigur că o să-l fac să-și bage coada-ntre picioare. Așa că scriam, umpleam pagină după pagină. Trebuia doar să mă gândesc la el și ura mă inspira din plin. Kafka! Eram Kafka și îi scriam tatălui meu.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească