Ioan-Pavel Azap
7 capodopere ale filmului românesc
Editura Tribuna
Se scrie mult și interesant despre filmul românesc. Emulația de pe platourile de filmare își găsește corespondență în tentativele de a comenta/prezenta rezultatele eforturilor cineaștilor. Numeroasele dicționare și sinteze consacrate celei de a șaptea arte apărute în ultimii ani, semnate de critici de prestigiu cum ar fi Călin Căliman, Tudor Caranfil, Cristina Corciovescu, Ioan Lazăr, B.T. Râpeanu, Valerian Sava sau Cristian Tudor Popescu, ilustrează interesul pentru realizările unui domeniu aureolat de premiile internaționale obținute. În această zonă tematică se înscrie și recenta lucrare a lui Ioan-Pavel Azap, apărută sub auspiciile editurii revistei clujene Tribuna și intitulată 7 capodopere ale filmului românesc.
Așa cum autorul mărturisește, cartea „își propune să prezinte, pe cât posibil obiectiv – dar și din perspectiva unei asumate empatii auctoriale – câteva momente de excepție din istoria cinematografiei românești”. Pentru a ajunge la aceste „ore astrale”, comentatorul începe prin a întreprinde o utilă și exhaustivă trecere în revistă a istoricului artei filmului în România, începând cu primele reprezentații din 27 mai 1896, de la București, la doar cinci luni de la proiecțiile pariziene ale fraților Lumière. Sunt evocate primele imagini cinematografice autohtone din 1897, semnate Paul Menu; primul film științific din lume (Tulburările mersului în hemiplegia organică), datat 1898 și datorat profesorului doctor Gheorghe Marinescu, cu ajutorul lui Constantin M. Popescu în postură de operator, fapt recunoscut și confirmat de însuși Auguste Lumière într-o scrisoare adresată savantului român în 29 iulie 1924; primul film de ficțiune, Amor fatal, produs în 1911; realizarea primelor filme sociologice din lume de către Dimitrie Gusti începând din 1928.
Evocarea cu respect și emoție a acestor remarcabile acte de pionierat, chiar dacă nu operă a unor profesioniști, este completată cu bogate informații privind organizarea instituțională a domeniului (înființarea Serviciului Foto Cinematografic al Armatei Române –15 noiembrie 1916, apariția Legii Fondului național cinematografic – 9 iunie 1934, darea în folosință a primului Studio al Oficiului Național al Cinematografiei – august 1937).
În continuarea acestui inedit preambul istoric, Ioan-Pavel Azap trece la identificarea „clipelor de grație” care au marcat cinematografia românească de la începuturi și până în 1989. Abordând doar filmele de ficțiune, el identifică șapte asemenea momente astrale. „Cap de operă” în acest canon pe care îl propune cititorilor este Independența României, din 1912. Urmează cronologic La Moara cu noroc (Victor Iliu, 1957), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei,1965), Reconstituirea (Lucian Pintilie,1970), Nunta de piatră și Duhul aurului (Mircea Veroiu și Dan Pița, 1973/1974), Moromeții (Stere Gulea,1987). Autorul își justifică opțiunea afirmând că „în ciuda aparentei distanțe în timp, toate filmele acestei subiective selecții sunt legate, mai mult sau mai puțin, unele de altele”. Iar demonstrația de pe parcurs ne îndreptățește să îi dăm crezare.
Analizele filmelor sunt pasionante, autorul propunându-și să re-compună istoria realizării fiecărei pelicule, cu toate avatarurile sale, cu dificultățile întâmpinate din cauza rigorilor politice ale vremii, cu disputele declanșate în jurul difuzării și receptării acestora. El preia informații din cele mai autorizate surse, înainte și după decembrie 1989, trece în revistă controversele iscate de receptarea critică a filmelor, citează, face trimiteri. Sunt realizate, astfel, adevărate fișe de creație artistică, îmbogățite cu ajutorul unui consistent corp de note (adesea, la fel de amplu ca și articolul propriuzis!). Remarcabil este faptul că pentru analiza conținutului se apelează la caracterizări memorabile făcute de-a lungul anilor de o pleiadă de critici de film, de la D.I Suchianu și Ecaterina Oproiu până la George Littera, Alex. Leo Șerban, Călin Stănculescu sau Romulus Rusan. Abundența citatelor din exegezele semnate de asemenea nume de prestigiu ale criticii cinematografice autohtone are meritul de a conduce la formularea unor diagnostice exacte asupra operelor analizate, la realizarea unei sinteze convingătoare, dincolo de gusturi și preferințe.
Volumul este completat cu reperele bio-filmografice ale regizorilor celor 7 producții analizate, precum și cu o bibliografie utilă celor care doresc să aprofundeze subiectul.
„7 capodopere ale filmului românesc” este una din lucrările exemplare consacrate celei de a șaptea arte, finalizată cu migala arheologului și cu obiectivitatea istoricului.