Domnișoara Rapscott, extraordinara directoare a unei școli pentru fete cu parinți foarte ocupați, e încântată când patru cutii aterizează pe terasa ei. Înăuntrul cutiilor se află noile ei eleve.
Bea, Mildred, Fay și Annabelle nu știu nimic din ceea ce parinții își învață de obicei copiii, cum ar fi ce e acela un tort pentru aniversare sau cum să traversezi strada fără să te lovească mașina. Dar cea mai nefericită soartă o are sărmana Dahlia – parinții ei sunt atât de ocupați, încât au uitat să închidă capacul cutiei și Dahlia a căzut din ea!
Dra Rapscott trebuie să-și învețe elevele despre o grămadă de lucruri, printre care și cum să țină un secret sau să-și schimbe lenjeria zilnic. De asemenea, a plănuit o mulțime de aventuri pentru ele. Dar mai întâi trebuie să o găsească pe Dahlia, ceea ce se dovedește a fi cea mai mare aventură dintre toate.
Elise Primavera nu locuiește într-un far înconjurată de câini corgi, ci într-o casă de țară cu un teckel căruia nimic nu-i place mai mult decât să savureze o felie generoasă de tort și să privească din vârful patului furtuna de afară.
Elise Primavera este autoarea seriei de mare succes Auntie Claus, precum și a numeroase cărți foarte bine primite, pentru copii de toate vârstele și cu subiecte dintre cele mai diverse – de la Oz la tărâmul de dincolo. Elise locuiește în Red Bank, New Jersey.
Mai multe detalii despre autoare găsiți aici: www.eliseprimavera.com
Capitolul 1
Beatrice
Era o zi perfectă pentru a te Pierde cu Bună Știință.
Încă de la prima oră, domnișoara Rapscott ieșise pe platforma farului ce găzduia Superșcoala Rapscott pentru Fete cu Părinți Superocupați.
Uriașul fascicul de lumină se rotea lent deasupra.
Profesoara privea prin binoclu, însoțită de cei doi corgi credincioși.
Armate de nori amenințători mărșăluiau pe cer dinspre vest, semn că vremea se înrăutățea. Nimic nou, aici la Marea Casă a Farului Alb.
– Sunt semne de furtună, nu-i așa, dragilor?
Lewis își linse vârful labei și o ridică în aer, ca să verifice direcția vântului. Clark dădu din cap a confirmare; mai mult ca sigur se pregătea o furtună.
Domnișoara Rapscott scrută încă o dată orizontul și observă în depărtare cinci obiecte nedeterminate plutind prin aer. Zburau în formă de V – caracteristică a gâștelor care pleacă toamna spre sud, dar astea nu erau gâște, ci niște containere – cinci cutii de dimensiuni considerabile. Se îndreptau spre nord, plutind pe deasupra drumului ce șerpuia pe stânci, de-a lungul coastei, pornind chiar din fața școlii.
– Au sosit! strigă profesoara, grăbindu-se să intre și tropăind în jos pe scara în spirală.
Lewis își aduse aminte de ceas și se precipită să și-l pună la încheietură, iar Clark înșfăcă clipboard-ul cu lista de nume și alergară pe urmele ei.
Buf!
Trosc!
Poc!
Au!
Mamăăă!
Containerele aterizară pe terasa din fața Superșcolii pentru Fete cu Părinți Superocupați.
Profesoara împinse prima cutie cu piciorul.
– Lăsați-mă să ies! se auzi o voce disperată dinăuntru.
– Dați-vă în spate! avertiză domnișoara Rapscott.
Corgii se țineau la distanță.
Directoarea trase cu o mișcare energică banda adezivă de pe capac și făcu un pas înapoi. În secunda următoare, din cutie sări o fetiță.
– Unde naiba mă aflu? răcni ea.
– La Superșcoala Rapscott! o informă profesoara. Cum te cheamă?
– Beatrice Chissel!!
Fetița fusese expediată îmbrăcată într-un pullover din tartan pătat și o fustiță, uniforma de la ultima școală de unde o dăduseră afară cu câteva săptămâni în urmă. Părul negru scurt arăta de parcă și l-ar fi tuns singură, îi curgea nasul, iar dinții aveau mare nevoie de un periaj serios. În plus, nici nu mirosea prea bine.
Lewis își consultă ceasul: era ora șapte fix. Clark îi bifă numele pe listă.
– Asta are ceva aplomb! clipi domnișoara Rapscott către ajutoarele ei.
Beatrice Chissel era foarte scundă și rotofeie, ca o minge gonflabilă prevăzută cu mâini și picioare.
Fetița își miji ochii și-i aruncă profesoarei o privire circumspectă, apoi sări de pe terasă și încercă să se familiarizeze cu împrejurimile.
Își ridică nasul cârn și adulmecă aerul sărat al mării. Ciuli o ureche și ascultă zgomotul valurilor spărgându-se de stâncile masive și colțuroase. Simți fire de nisip aduse de vânt înțepându-i ca mii de ace obrajii grăsulii. Un pescăruș în trecere a lăsat să-i cadă o scoică ce o lovi în cap și asta fu picătura care umplu paharul.
Beatrice Chissel sări înapoi în cutie și trase capacul.
– Trimiteți-mă înapoi!!
Acum, vocea ei ascuțită fu înăbușită de cutie, lucru neobișnuit la o fetiță care, în ciuda vârstei fragede, avea niște plămâni de mărimea și forța unui cântăreț de operă.
Asta pentru că nimeni nu obișnuia s-o bage în seamă până nu urla.
Părinții ei, dr. Loulou Chissel și dr. Lou Chissel, erau extrem de ocupați. Începuseră modest în afaceri cu cărămidă de zgură și își croiseră încet, dar sigur, drumul către chirurgia estetică. Cu o sclipire de geniu, dr. Lou Chissel, tatăl lui Beatrice, găsise o metodă revoluționară de a corecta ridurile și de a
umple buzele cu aceeași materie primă pe care o folosise pentru confecționarea cărămizilor.
– Am dat lovitura! E o șansă unică în viață, spunea adesea dr. Lou.
Și soții Chissel nu se opriseră aici. Dr. Loulou Chissel prescurtase numele fiicei sale de la Beatrice la Bea, pentru a economisi timp, deoarece era ocupată să găsească o metodă pentru creșterea părului folosind preparate pe bază de zgură.
– Gândiți-vă la posibilitățile nelimitate care ni se deschid, jubila ea.
Dr. Lou își scărpina capul chel, la fel de entuziasmat:
– Vă vine să credeți?
Așa cum vă puteți imagina, lucrurile astea cereau concentrare și deci multă liniște. Dar fiica lor Bea voia mereu câte ceva – de exemplu, micul dejun – și punea o groază de întrebări, precum: „Ce înseamnă cadou pentru aniversare?“
Deoarece nu i se răspundea, repeta din ce în ce mai tare, până când vocea îi atingea numărul de decibeli care ar fi putut crăpa toate obiectele din sticlă aflate în casă.
– Ce înseamnă cadou pentru aniversare?!!!!!!
Și în felul acesta, Beatrice Chissel a început să fie Considerată Gălăgioasă.
Ca s-o țină ocupată, părinții au pus-o să numere cărămizi de zgură și să noteze totul într-un carnețel etichetat: NUMĂRUL DE CĂRĂMIZI DE ZGURĂ. Până în momentul de față numărase 637. 523 de bucăți.
Acum se afla la Superșcoala Rapscott și nimeni nu avea de gând să o trimită înapoi acasă. În schimb, doar câteva ore mai târziu, Beatrice Chissel urma să se Piardă cu Bună Știință.
Capitolul 2
Mildred, Fay, Annabelle și Dahlia
Din a doua cutie se auzea clar un sforăit.
„Frrrrrrrrrrr!” Domnișoara Rapscott desfăcu banda izolantă. Lewis găsi înăuntru o fetiță dormind ghemuită. Profesoara o înghionti și se întinse deasupra cutiei:
– Cum te numești?
– Mildred A’Lamode, răspunse ea, căscând cu gura până la urechi.
– O, asta e perfectă. Uitați-vă la părul ei!
Domnișoara Rapscott avea o teorie conform căreia fetele cu păr roșcat și creț debordează de entuziasm.
Mildred era îmbrăcată cu pijamaua ei favorită, cea cu rățuște galbene. Îi era cu două numere mai mică, deoarece o purta de când avea șase ani.
Bineînțeles că părinții ei erau prea ocupați ca să-i cumpere alta. Mimi și Marcel A’Lamode formau o trupă de muzică și dans în vogă și mai erau cunoscuți și ca bucătari, renumiți pentru rețeta de grenouilles et escargots, adică picioare de broască și melci. Aveau audiențe fabuloase la populara
lor emisiune TV, în care găteau rețete franțuzești în timp ce cântau melodii arhicunoscute precum Frère Jacques.
Lui Mildred i-ar fi plăcut să învețe tot ce făceau părinții ei, dar nu reușea decât să le stea în cale.
– Mon Dieu!, a exclamat mama, când fetița a întrebat-o a mia oară cum se fac prăjiturelele în formă de Turn Eiffel.
– Sacre Bleu! zicea și tatăl exasperat. Sufleul era distrus, iar mâncarea arsă; nu putea să se oprească din treabă ca s-o învețe pe fiică-sa Alouette!
De altfel, Mimi și Marcel n-aveau timp să-i arate lui Mildred nici măcar cum se umple un ecler – aveau treburi mult mai importante de făcut.
Pe de altă parte, Mildred n-avea absolut nimic de făcut, așa că își găsise un hobby… ceva care îi plăcea cu adevărat… și la care se pricepea foarte bine. Se uita toată ziua la televizor, îmbrăcată în pijamaua roz care avea rățuște galbene. În felul acesta reușea să-și vadă părinții cât de mult voia… pe ecran.
Ca urmare, Mildred A’Lamode a început să fie Considerată Leneșă.
Fetița se trezi și începu să se întindă. Își scoase capul din cutie, dar își aminti că nu-i plăcea pe afară.
Lumea i se părea atât de mare și o făcea să se simtă neînsemnată. Aruncă o privire peste marginea cutiei și începu să se întrebe în ce univers ciudat aterizase, în care era normal ca un câine să-i bifeze numele pe o listă. Își dori imediat să se întoarcă în camera ei – chiar dacă asta ar fi însemnat să mănânce picioare de broască pentru tot restul zilelor.
– Cum te numești? o întrebă profesoara, așa cum făcuse și cu celelalte două.
– Sunt May Fandrake – vreau să spun Day Frandake – adică Fay Mandrake!
Fay Mandrake avea dinții din față ieșiți, un nas mic și roz și părul blond-deschis, aducând a iepure.
Domnișoara Rapscott înaintă spre a treia cutie.
Capacul se dechise singur și în următoarea fracțiune de secundă, fata încercă să sară afară, dar se împiedică și ateriză în nas pe podea.
– Este o strălucire aparte în ochii ei, observă domnișoara Rapscott, iar asta înseamnă că are spirit de aventură.
Clark îi bifă numele.
Fay avea pe ea un tricou lălâu și zdrențuit și niște colanți care îi alunecau în jos, pentru că și-i pusese cu fața în spate.
Părinții ei deveniseră celebri pentru că aveau două serii de octeți. Prin urmare, erau extrem de ocupați. Ca să-i țină minte mai ușor, le puseseră primilor opt nume care începeau cu „L“, iar celorlalți nume care începeau cu „N“. Fay ar fi vrut să le dea și ea o mână de ajutor, dar nu reușea decât să-i îmbrace pe Larry și Lee în roz, iar pe Laura și Lily în albastru. Îi încurca mereu pe Nancy cu Noelle și pe Nicolas cu Nate. În final, singurul lucru care i se mai permitea era să dea cu mopul.
Și în felul acesta, Fay a început să fie Considerată Incapabilă de Ceva ca Lumea. Astfel, a căpătat la nas și ochi un rictus nervos. Trase cu furie de colanții care alunecau și se simți extrem de fericită când atenția tuturor se îndreptă spre a patra cutie.
Lewis așteptă ca domnișoara Rapscott s-o deschidă.
Aceasta rupse banda adezivă și din cutie ieși o fetiță cu ochelari cu rame de baga și cu un păr drept, negru și lung până la talie. Fără să aștepte să fie întrebată, se prezentă foarte serioasă:
– Mă numesc Annabelle Merriweather.
Annabelle era încălțată cu o pereche de pantofi sport, cu vreo șase numere mai mari, și purta un tricou pătat de unt de arahide și jeleu, din acelea care se oferă gratis la anumite evenimente sportive.
Tricoul îi atârna mai jos de genunchi și era inscripționat cu un slogan care însoțea o față zâmbitoare:
PENTRU CĂ MERIȚI.
– Asta e foarte deșteaptă, zise profesoara plină de convingere. Pun pariu c-ai citit toată Enciclopedia Britannica.
Annabelle confirmă printr-o mișcare a capului.
Chiar o citise, dar numai pentru că nu avusese altceva mai bun de făcut. Mama și tatăl ei erau foarte ocupați – erau alergători profesioniști.
– Eu și tatăl tău o să ieșim la o mică alergare, dragă, obișnuia să spună mama.
– Dar de abia v-ați întors, apuca să se plângă Annabelle.
Fiind alergători profesioniști, nu era ceva neobișnuit ca soții Merriweather să plece dimineața la antrenament și să se întoarcă peste două săptămâni.
Totuși, se asigurau întotdeauna că fetița avea destul unt de arahide și jeleu, ca să-i ajungă până la întoarcerea lor, dar e inutil să precizăm că nu era vorba de un aranjament prea grozav. Cei doi Merriweather erau oricum norocoși, deoarece Annabelle învățase să-și poarte singură de grijă. Ca urmare, a început să fie Considerată Prea Matură pentru Vârsta Ei.
Annabelle le privi dezgustată pe celelalte fetițe și expiră zgomotos printre dinți – un comportament pe care îl copiase cu siguranță de la adulți.
Rămăsese un singur nume nebifat pe listă. Clark se pregăti să confirme sosirea Dahliei Thistle. Lewis își îndreptă atenția asupra domnișoarei Rapscott, care se pregătea să deschidă cea de-a cincea cutie.
– O, Doamne, exclamă ea, când realiză că nu mai era nevoie. Cineva uitase să lipească banda adezivă care trebuia să țină capacul închis.
Lewis dădu din cap cu tristețe și Clark se grăbi să-l imite.
– Cred că mama ei e vinovata, oftă domnișoara Rapscott. Cel mai probabil pentru că a fost extrem de ocupată.
Familia Dahliei Thistle era cunoscută drept cea mai ocupată dintre toate celelalte familii. Mama ei avea un blog extrem de popular unde scria despre calvarul de a fi mamă. Treaba asta îi ocupa foarte mult timp și o solicita la maximum, deoarece Dahlia plângea din orice, chiar și din cauza unui coșmar inofensiv și o bătea mereu la cap să-i citească o poveste înainte de culcare.
Așa că mama o trimisese la tatăl ei, care era de profesie critic. Scria comentarii pe Internet despre orice: pastă de dinți, șireturi, cremă de ras, detergenți de vase, spray-uri împotriva gândacilor, huse pentru mobilă.
Când nu se ocupa de analize critice, juca minigolf ori făcea reconstituiri ale luptelor din Războiul Civil.
Era deci atât de prins cu treburile, încât o dăduse pe Dahlia în grija bunicii.
Aceasta o iubea, dar era și ea foarte ocupată.
Învăța chineza, lua lecții de înot sincron de trei ori pe săptămână și participa în mod consecvent la seminarii despre cum să-ți administrezi averea. Pentru că nu avea timp liber mai deloc, o încredințase pe Dahlia nepoatei sale, Denise care plimba câinii cu stăpâni ocupați. Prinsă până peste cap cu această activitate și cu mersul la cursuri pentru a deveni psiholog pentru copii, Denise n-avusese nici ea timp pentru Dahlia. Așa că o plasase mamei sale, mătușa Dahliei, care era și ea toată ziua pe drumuri. Când nu se întâlnea diminețile cu pritenele ei, ca să meargă la mall, devenea irascibilă.
În timp, periplul Dahliei Thistle de la o rudă la alta începuse să fie dificil de urmărit și de localizat.
Ca urmare, se pierduse de mai multe ori decât un set de chei. O dată o uitaseră lângă fântâna arteziană din parc, altă dată în apropierea găurii numărul șapte de pe terenul de minigolf, sau în zona restaurantelor din mall, asta ca să numim doar câteva ocazii.
Toată lumea era pur și simplu prea ocupată pentru a avea grijă de Dahlia.
– Fetițele mari au singure grijă de ele și nu se pierd în mall, Dahlia, îi spuneau pe rând mama, tatăl, bunica, verișoara Denise, ori mătușa.
Doar că Dahlia nu era mare. În realitate era chiar foarte mică, pentru că părinții ei erau atât de ocupați, încât uitaseră că trebuie să crească, așa că nu se mai înălțase un singur centimetru de când împlinise cinci ani. Astfel, a început să fie Considerată o Fetiță cu Dezvoltare Întârziată.
Domnișoara Rapscott scutură din cap cu tristețe.
– Tipic. Fetele părinților extrem de ocupați ar putea cădea într-o fântână, ar putea foarte bine aluneca de la balcon, ori s-ar putea îneca și totuși, conform statisticilor, 90% din ele nu fac decât… să se piardă.
Profesoara se mai uită o dată prin binoclu, scrutând orizontul, apoi se întoarse brusc pe călcâie și se îndreptă spre intrare.
– Beatrice, Mildred, Fay, Annabelle, urmați-mă, vă rog!
– Nu mă cheamă Beatrice! Sunt Bea! urlă Beatrice, în timp ce intrau târșâindu-și picioarele în clădirea școlii. Cu o singură excepție. Fay Mandrake zăbovea. Ce se întâmplase cu Dahlia Thistle? se întreba ea.
Se holbă la cutia goală, o întoarse cu susul în jos și o scutură. Făcu ochii cât cepele când din ea căzu un mielușel de pluș, cu o față de șoricel. Se întinse să-l ridice de jos și i se păru că jucăria poartă încă o urmă din căldura trupului proprietarei. Fay o ascunse sub fustă și se grăbi să-i ajungă pe ceilalți.
Fragment din „Superșcoala domnișoarei Rapscott” de Elise Primavera. Traducere din engleză și note de Diana Alina Ene. În curs de apariție la Editura Pandora M