Supliment ZF - După Afaceri Premium – august 2021

În 1998, când România a participat la ultimul său Campionat Mondial de Fotbal, eu aveam 11 ani. Știam pe de rost numele tuturor jucătorilor – nu doar români, ci și pe cei ai unor echipe europene în frunte cu Franța și Italia. Era al doilea Campionat Mondial pe care îl urmăream alături de tata. Stăteam seară de seară cu sufletul la gură pentru a vedea dacă echipa mea preferată din fiecare meci reușește să își zdrobească sau măcar să învingă la mustață adversarul.

Exista la noi în familie un adevărat cult pentru „sportul-rege“ și, uitându-mă în urmă, cred că ce făceam atunci este similar – doar într-o anumită măsură – cu ce fac azi cei care joacă la pariuri. Puneam pe o foaie structura grupelor și apoi conturam treptat etapele de până în finală. Doar că totul rămânea la faza de dezbatere și discuție cu tata. Nu câștigam și nu pierdeam niciunul niciun ban.

Anii au trecut, dar eu nu am uitat nici acum de Lizarazu, de Thierry Henry sau de Roberto Baggio. În schimb, am uitat să mă mai uit la meciuri de fotbal – interne sau internaționale. Nici tata nu se mai uită la fel de des.

Inițial, eu mi-am pierdut interesul pentru campionatul local, pe care l-am urmărit până cam tot pe atunci, deși nici tata și nici bunicul nu au reușit să îmi insufle „dragostea“ pentru Rapid. Nici la Mondiale sau la Europene nu m-am mai uitat cu sfințenie, deși n-aș putea spune de ce neapărat. Cu siguranță nu pentru că lipsea România.

Și apoi a venit pandemia. Și apoi a venit și Euro 2020 și m-am trezit uitându-mă la meciuri fără să-mi fi propus. Și dintr-o joacă, am devenit susținătoare „feroce“ a echipei Italiei (care a și ieșit campioană).

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru italieni, începând cu del Piero, continuând cu Pirlo și Marchisio, pur din rațiuni estetice. Bonucci și Chiellini au venit doar să confirme în 2021 că Italia trebuia să fie favorita mea.

În finală, doar eu am reușit să câștig lupta cu somnul. Mihai a capitulat înainte de prelungiri. Iar tata era acasă la Urziceni și nu a prins nici el loviturile de departajare.

După ce orologiul a bătut miezul nopții, am încercat să-mi temperez entuziasmul pentru a nu-i trezi pe vecini. Dar n-am reușit. Am urlat de fericire la golul lui Bonucci și apoi de alte câteva ori, pentru ca în final să țopăi prin casă.

Ne auzeam doar eu și cei care urmăreau meciul la terasa de la parterul blocului. Mă simțeam de parcă eram acolo cu ei și ne bucuram împreună. Doar sportul și concertele au – pentru mine cel puțin – capacitatea asta unică de a mă conecta cu oameni mulți și necunoscuți.

Și a fost nevoie să vină pandemia ca să-mi dau seama că mi-au lipsit, mai ales fotbalul, dar și oamenii. Abia aștept Mondialul din 2022, care chiar sper să aibă loc anul viitor.

Lectură plăcută!

Cristina Roșca,
Editor-șef După Afaceri Premium

Mai multe detalii puteți citi în cel mai nou număr din După Afaceri Premium.

Edițiile print sunt valabile în limita stocului disponibil. În cazul în care stocul se epuizează va fi livrată ediția electronică.

Comandă Suplimentul După Afaceri Premium mai jos la prețul de 50 de lei, TVA inclus.