Chiar si in gulag, viata merge mai departe. Desi rupte de lume, scoase in afara societatii, degradate sub toate aspectele, victimele lagarelor sovietice reuseau sa supravietuiasca – o arta despre care vorbesc cu insistenta confesiunile lui Ervant Nicogosian. (Marcela Gheorghiu)
Patru randuri de sarma ghimpata
La Actiubinsk, tot ce-ti puteai propune era sa subzisti. Am fost comasati cu un grup mare de prizonieri de razboi polonezi (militari si civili), capturati in 1939, cand sovieticii ocupasera Bielorusia si tarile baltice. Au incercat bietii de ei sa supravietuiasca mancand vrabii degerate (pe care le frigeau), dar o mare parte au murit de inanitie si de frig. Lagarul de la Actiubinsk se afla undeva intre Siberia si Kazahstan, intr-o zona cu temperaturi de plus 40 de grade vara si minus 45 de grade iarna – valori greu de suportat de majoritatea celor care populau spatiul acela inconjurat cu patru randuri de sarma ghimpata.
Lagarul se formase in jurul unei fabrici de caramizi. Eu inca eram copil, asa ca nu m-au folosit prea mult, dar ceilalti – surorile, fratele, mama si tatal meu – munceau zilnic cate 12 ore in fabrica.
Iarna a trecut si, la inceputul verii lui 1942, am fost imbarcati in vagoane de vite si transportati langa Karaganda – in nord estul Kazakhstanului -, in cel de-al treilea lagar de deportati, tesut (asemeni unui orasel incolacit in jurul unei guri de apa) in jurul fabricii Spask (Spaski Zavod), din cate imi aduc aminte. In Spaski Zavod lucrasera inaintea noastra detinuti politici sovietici. Am stat mai putin aici, dar tot imi amintesc ca ne-am umplut de plosnite si de paduchi. Bolile cele mai raspandite erau scorbutul si pelagra, carora li se alatura in timpul lunilor de vara malaria.
Cand am ajuns noi, tocmai izbucnisera frigurile si dizenteria. Lagarul era asezat intr-o campie – vast teritoriu al tantarilor, pe timpul lunilor de vara. In acel an, tatal meu s-a imbolnavit de malarie; tratamentul precar pe care l-a primit nu l-a ajutat aproape deloc. Ani intregi dupa intoarcerea in tara, a fost zgaltait de crize cumplite, cu febre de peste patruzeci de grade. Intr-o iarna s-a imbolnavit de pelagra (cauzata de lipsa carnii si a laptelui). Baracile erau reci, foarte prost incalzite de un godin, unde ardeau cateva vreascuri care, evident, nu puteau face fata temperaturilor de minus 40 de grade de afara. Pentru ca tata era foarte bolnav, il asezam aproape de godin si puneam pe el caramizi fierbinti. Faceam cu schimbul, eu si fratele meu: o ora stateam eu, o ora el. Cand il intorceam pe tata de pe o parte pe alta, se vedea cat de umflat era. L-a salvat un medic german prizonier: in decursul catorva zile, a scos din el cu seringa 28 de kilograme de lichid. Tata a avut o rezistenta extraordinara si a reusit sa supravietuiasca. Altii, insa, nu: tinerii, mai ales, au murit pe capete.
Kokuzek. O raza de speranta
Din Spaski Zavod am fost imbarcati in trenuri si trimisi in lagarul de la Kokuzek, nu departe de o fabrica de prelucrarea fierului. Spaski Zavod fusese transformat in lagar de detentie pentru prizonierii de razboi, majoritatea romani, nemti si unguri. Foarte repede, acestia umplusera pana la refuz Spaski Zavod – un lagar care era cotat printre cele mai incapatoare. Iata de ce, pentru noi, deportatii, s-a amenajat un spatiu mai mic, Kokuzek, la 2 kilometri de Spaski Zavod. In plin camp, eram izolati complet, cu un rand de sarma ghimpata (cine s-ar fi incumetat sa infrunte pustietatea care ne despartea de lume, pentru a evada?); “cucuvele”-santinele ne supravegheau din foisoare; locuiam in niste baraci facute din pamant, fara ferestre, in cate doua paturi suprapuse.
La putina vreme dupa ce ne-au adus la Kokuzek (cel de-al patrulea lagar, in care am ramas cel mai mult), ne-am pomenit cu un oarecare Ivanovski, pictor sovietic, bolnav de plamani, motiv pentru care nici nu fusese trimis pe front. Era imbracat in uniforma militara – daca imi amintesc bine, fara grade. Era insa un tip foarte cumsecade (probabil ca sensibilitatea artistilor nu se dezmintea nici chiar in lagarele sovietice). El a fost cel care a initiat in Kokuzek atelierul de pictura, sculptura si ceramica. Pentru mine a fost o mare sansa, pentru ca, lipindu-ma de atelierul acestuia, nu a mai trebuit sa ies la munca (femeile lucrau la camp, barbatii in mina); mai mult, mi-am salvat familia de la inanitie si, in cele din urma, am supravietuit. Pictam zeci si sute de reproduceri dupa pictori rusi (nu sovietici!), in special dupa un tablou semnat de Vasili Perov, “Vanatori la un popas”. Nu vreau sa exagerez, dar cred ca, impreuna cu fratele meu, am facut o suta de copii ale acestui tablou, iar pe cei patru ursuleti ai lui Saskin cred ca numai eu i-am copiat de peste 20 de ori. Nu am pomenit, desigur, de comenzile grele, portretele lui Stalin – o munca arida, de pavoazare, nicidecum de creatie.
Ivanovski fusese trimis la Kokuzek cu sarcina clara de a initia un atelier de creatie care sa serveasca propagandei proletcultiste sovietice. Tablourile lui Stalin plecau de aici in multe colturi ale Uniunii Sovietice, pentru a-si lua locul pe peretii unor scoli si institutii.
Sorokin
Desi erau sovietici, conducatorii lagarelor erau si ei suspecti in ochii NKVD-ului si ai autoritatilor de la Moscova. De pilda, la Kokuzek, sef era unul, Sorokin, fost ofiter pe vremea tarului, dar trecut intre timp la comunism. Sorokin fusese trimis in Kazakhstan nu pentru ca reprezenta un element de nadejde, ci pentru ca in lagar, departe de Moscova, pericolul de a trada sau de a complota era minim (se intamplase si la case mai mari, multi ofiteri sovietici proveniti din fosta armata tarista tradasera cauza revolutiei). Ca orice fost ofiter tarist, Sorokin avea o educatie aleasa. Cand venea in lagar, primul drum il facea la noi. Mie imi spunea “pustiule” (nu aveam mai mult 15 ani), pe ceilalti ii tutuia, dar noi nu aveam voie sa ne adresam lui altfel decat cu “cetatene”, nici macar cu “tovarase”; traiam in afara societatii, reprezentam reziduurile ei cele mai puturoase; comandantul Sorokin nu putea fi tovaras cu unii ca noi… “Pustiule, mai vreau un Perov”, imi spunea. Nu aveam nici o obligatie sa-i lucrez reproduceri dupa pictori rusi. Obligatia mea era sa-l fac pe Stalin in productie de serie, pana cand dadeam in nebunie. Si totusi acceptam cu bucurie asemenea evadari. Sorokin isi oprea o singura reproducere, iar pe celelalte le facea cadou superiorilor de la Leningrad si Moscova, generalilor si maresalilor care inspectau foarte des lagarul.
In lipsa libertatii si a unei minime demnitati umane, desi incearca sa instaureze normalitatea, viata in gulag curge dupa coordonate paralele normalitatii. Spuneam mai devreme ca, datorita atelierului de pictura, am reusit sa supravietuim eu, fratele meu, parintii si surorile mele. Ca in toate lagarele prin care trecuseram, mancarea era foarte proasta – niste laturi care nu se puteau inghiti. Oamenii se imbolnaveau si mureau pe capete din aceasta pricina. Vazandu-ma lucrand la acele reproduceri pentru seful cel mare, comandantul Sorokin, niste prizonieri spanioli m-au invatat ce insemna pentru ei supravietuirea: supravietuirea insemna smecherie. Insemna, de exemplu, ca atunci cand eram intrebat ce materiale pentru lucru imi trebuie, eu, in loc sa cer ulei de in pentru amestecul culorilor, sa solicit ulei de floarea-soarelui…