Obiceiul teatrelor din afara Capitalei (obicei nascut, nu-i vorba, din saracie, neexistand, “ca pe vremuri”, bani pentru turnee) de a pune la cale, periodic, microstagiuni ilustrative ale productiei curente este, pentru cronicarul ocupat, o adevarata mana cereasca: te sui in tren (autocar, microbuz) astazi si maine esti, pe aceeasi cale, inapoi, burdusit cu trei-patru spectacole despre care poti sa scrii si trei-patru saptamani la rand. Fireste, daca le mai tii minte, caci gazdele, dornice sa se prezinte cat mai convingator, te cara scurt din sala in sala… mai si “omenindu-te” lichid in pauze, ca sa nu-ti pierzi pe drum cheful de cultura… Dar cronicarul are, ca si actorul, metodele lui secrete de consolidare a memoriei; in consecinta, incursiunile de acest fel prin teatrele patriei sunt, de regula, satisfacatoare pentru toate partile interesate. O asemenea incursiune a fost declansata, nu demult, de invitatia Teatrului Dramatic “Sica Alexandrescu” din Brasov, proaspat producator a doua noi premiere: Doi pe un balansoar de William Gibson si Copilul ingropat de Sam Shepard.
Teatrul “Sica Alexandrescu” se numara – o spun deschis – printre scenele mele preferate pentru ca, prin oricate avataruri a trecut si de oricate necazuri a avut parte, a izbutit sa-si pastreze, mereu, o cota calitativa macar decenta. “Garnisit”, prin anii 1970-1980, cu o trupa foarte buna, in care toate genurile si categoriile de varsta isi gaseau ireprosabil “acoperirea”, teatrul brasovean nu a coborat niciodata, sub nivelul profesionist, caci, intr-un fel sau altul, ansamblul i-a eliminat din mijlocul sau pe intrusi, adica pe netalentatii agresivi. Au existat, evident, si caderi zgomotoase ori rateuri triste, dar (cum ni se spunea la scoala) fondul sanatos a iesit, pana la urma, invingator si, astazi la fel ca si ieri, “Sica Alexandrescu” este un teatru unde te asteapta surprize placute. Asa s-a intamplat si acum.
E drept, nu chiar “din prima”. Rod al unei ambitii (laudabile, in principiu) actoricesti de… autodepasire, Doi pe un balansoar este o montare semnata regizoral de Elena Manoliu. Scrisa cu aproape 50 de ani in urma, piesa americanului William Gibson a ramas pana astazi unul dintre textele cele mai iubite de actori, deoarece, in afara de faptul ca ingaduie o desfasurare convingatoare a mijloacelor proprii si o buna “interrelationare” cu partenerul, are replica vioaie, inteligenta si, prin urmare, o priza solida la public. Povestea celor doi insingurati din oceanul omenesc newyorkez, dansatoarea Gittel Mosca si avocatul Jerry Ryan, care se indragostesc unul de celalalt doar pentru a descoperi ca nu pot trai impreuna, nu deschide cine stie ce perspective filosofice profunde, dar este o “felie de viata” al carei adevar si a carei sensibilitate cuceresc si emotioneaza. Din pacate, mizanscena brasoveana nu a reusit sa atinga tocmai acest “obiectiv”, astfel incat sirul de intamplari prin care trec cei doi pare banal si, de la un punct, devine plictisitor, iar eforturile interpretilor – Elena Manoliu insasi (“corecta”, dar liniara, in Gittel) si Radu Negoescu (mai nuantat, incercand sa joace si un plan secund al relatiei, in Jerry) – se consuma in gol.
Surpriza placuta s-a numit Copilul ingropat. Lansata in premiera romaneasca prin spectacolul Catalinei Buzoianu de la “Bulandra”, de-acum vreo zece ani, piesa lui Sam Shepard (celebru nu doar ca dramaturg si scenarist, ci si ca actor si… sot al Jessicai Lange) e un text atragator prin oferta de roluri, dar complicat prin scriitura si dificil din punctul de vedere al accesibilitatii, intrucat combina neasteptat registrul real si cel fictiv si recurge la o simbolistica “locala” fatalmente straina spectatorului neamerican. Spus pe sleau, e cam greu sa intelegi “cine cu cine si de ce”. Meritul urias al regizorului Vlad Massaci mi s-a parut a consta, de aceea, in primul rand in limpezirea scenica a textului: fara a reduce cu nimic semnificatiile, trimiterile si deschiderile povestii (“saga” unei familii in aparenta banale), el articuleaza logic multiplele ei straturi si deseneaza ferm atat cursul intrigii, cat si profilul personajelor. In plus, reuseste sa imbine atat de organic si de elegant umorul si tristetea, hazul si durerea incat insufla spectacolului o viata proprie, calda, atragatoare si respingatoare deopotriva, care te invaluie si te poarta cu sine. Fara discutie, Vlad Massaci, regizor inca tanar si, in ultima vreme, foarte harnic, are “organ” pentru dramaturgia americana moderna, adaugand acum, prin Copilul ingropat, o noua victorie mai vechilor sale succese “in zona” (Trei femei inalte, Bash, Forma lucrurilor). I-au fost suport solid atat frumoasa scenografie a lui Dan Titza, imaginand, pe scena unde sunt plasati si spectatorii, un spatiu simultan poetic si pedestru, precum si o distributie literalmente impecabila, in care performanta globala se naste din veritabile recitaluri individuale – la randul lor, furnizoare de surprize. Daca despre Mircea Andreescu (Dodge) stiam ca e un actor extraordinar si daca pe Virginia Itta Marcu (Hallie) o cunosc de mult ca actrita rasata si subtila, trebuie sa spun ca pe Mihai Bica (Tilden) nu l-am mai vazut la o asemenea altitudine interpretativa; daca mai tinerii Iulia Popescu (Shelley) si Marius Cordos (Vince) isi dadusera “bacalaureatul” artistic cu alte roluri, aici demonstreaza ca pot pretinde, ca inzestrare, doctoratul; in fine, in roluri mai mici, Vlad Jipa (Bradley) si Dan Sandulescu (Parintele Dewis) intregesc cu brio echipa.