Publicat chiar înainte de atentatele din 2001, romanul lui Walter Kirn anticipează în mod șocant criza financiară și drama concedierilor masive. O carte vizionară despre ,,copiii corporatismului”, Sus, în aer este și o satiră mușcătoare la adresa capitalismului de plastic.
Romanul a fost ecranizat de Jason Reitman, cu George Clooney, Vera Farmiga și Anna Kendrick în rolurile principale (2009).
trei
Nu știu să existe plăcere mai mare decât consumul unui mare brand american, chiar pe fundalul din reclamă. Să conduci o camionetă Ford pe drumuri maronii, de pământ. Să tragi o dușcă de Cola pe o plajă din Malibu. Să zbori cu Mărețul Vest peste inima statului Colorado. E un sentiment de împăcare și armonie înrudit, bănuiesc, cu felul în care se simțeau vechii egipteni când priveau planetele aliniindu-se deasupra piramidelor. Ești la locul potrivit, ești de partea forțelor dreptății, iar dacă mâine vântul va urla, n-are decât.
Sub mine, prin hubloul oval și lăptos, văd o pereche de lacuri alpine lucitoare, de un albastru chimic, nenatural, ca piscinele din interiorul reactoarelor nucleare. Munți încununați de antenele stațiilor radio se înalță la sud și la vest. Iată și Aspenul, în zare, cu pârtiile de schi tăiate ca niște jgheaburi de popice printre pini, cu acoperișurile metalice ale cabanelor trimițând licăriri ale soarelui de dimineață în cod Morse. E o zi bună în Aerocosm. Dau drumul casetofonului și mă bucur de câteva minute de Agerime Verbală în căști.
Abia-abia dacă zburăm la jumătate din capacitate – reducerile de la Aerul Deșertului sunt mereu dezamăgitoare. A ajuns mai mult decât un război al prețurilor, e o adevărată operă, acest duel. Tânărul Soren Morse, cu blablaurile lui de școală de afaceri, împotriva maiorului Buck Garrett, asul zburător din Coreea. Comersantul versus aviatorul. Trist. Trist pentru că Garrett, comoara națională neșlefuită, n-are nici cea mai mică șansă. Își face singur reclamele de la televizor, ca să facă economii, și izbutește să pară un ciufut. Mai rău, refuză să instituie un program de bonusuri. Garrett crede că biletele ieftine se vând singure, și chiar așa e, dar numai când vine vorba de un anumit tip de clienți – pensionarii care zboară o dată pe an, cel mult.
Ridicându-se în picioare pe locul ei, câteva rânduri mai în față, o fetiță se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine. Copiii și micile secrete pe care le au mereu cu străinii, pe la spatele părinților. Îi fac cu ochiul, ea se ascunde. “Obligațiune: hârtie de valoare purtătoare de dobândă fixă sau premiată; angajament.” Studiez capetele altor pasageri, văzute din spate. Un moț spiralat ca de înghețată Dairy Queen de păr cărunt, brumat, dat cu fixativ, strâns cu un șarpe de platină. O oază de chelie lucie, cu o scobitură în centru, plină de pistrui.
Oamenii cu care n-o să fac niciodată cunoștință mă intrigă cel mai tare.
“Recalcitrant: care se opune, care nu se lasă convins; rebel, care îndeamnă la rebeliune.”
Zâmbesc în minte. Totul se leagă aici sus, în aer. De partea cealaltă a culoarului, pe rând cu mine, un celebru om de afaceri, un analist de investiții care are propria emisiune TV și o fundație pentru tineretul urban aflat în dificultate, a adormit cu un Sprite în mâna dreaptă și luminița pentru citit bătându-i drept în gura căscată și vlăguită. Aurul dinăuntru strălucește fantastic, o imagine sălbatică pe care mă simt straniu privilegiat s-o privesc. Stewardesa se uită și ea pe furiș – schimbăm un rânjet. Gura care schimbă cursul piețelor de capital, ia uită-te la ea: un depozit de minereu prețios!
Celebritățile au întotdeauna un aer rătăcit în avion. Cu cinci ani în urmă, m-am trezit înconjurat de o trupă rock pe care o venerasem când eram puști. Doi dintre ei stăteau singuri pe rând, iar ceilalți doi erau însoțiți de fete. Frizurile, care erau trăsătura lor distinctivă – creste țepoase, maltratate, ca niște hălăciugi negre, lipsite de strălucire -, păreau exagerate, într-un decor atât de neutru. Tobarul, un pretins distrugător de camere de hotel căruia, zice-se, i s-ar fi înlocuit tot sângele la o clinică exclusivistă din Geneva, mânuiește cu stângăcie un joc video pe PSP. Solistul, starul, stă nemișcat și se holbează drept în față, de parcă și-ar fi pierdut toată energia electrică și acum așteaptă să fie reparat. Faima sa pare să necesite o clasă superioară clasei întâi, și nu mă pot abține să nu-l desconsider cumva, pentru că împarte o cabină cu cei de teapa mea.
Atleții profesioniști ies cel mai mult în evidență. Chiar în momentul în care au fost descoperiți, în adolescență, timpul s-a oprit în loc. Să se mențină în formă și să mănânce bine. Le sunt servite meniuri speciale, fripturi grase cu salate uriașe și, dacă vor mai multă sare, fac semn unui antrenor care-i spune unei stewardese, care sare imediat s-aducă. Jucătorii discută despre accidentările lor, mașinile lor, investițiile lor în cluburi de noapte și reprezentanțe auto. E o existență somnoroasă, din câte îmi dau seama, complet devotată conservării energiei. Părinții își împing de la spate puștii blegomani să le strângă mâna, iar atleții le fac pe plac cu minimum de efort, uneori fără ca măcar să întoarcă ditamai capul. Ce inerție, ce imobilitate! Îi invidiez pentru ea.
Ăsta-i locul perfect ca să privești America, nu acolo, jos, unde spectacolul aproape s-a terminat. După facultate, am bătut țara cu o prietenă, burdușind un sedan Subaru cu bere și saci de dormit și dând cu banu’, să vedem pe ce autostradă o vom apuca în ziua respectivă. Fata fusese ținută sub aripa părinților, doi profesori universitari care-și consultaseră colegii de campus în legătură cu creșterea ei. Fără televizor. O listă de lecturi în multe limbi străine. Era înnebunită după circuite de minigolf, după tarabe de fermieri pe marginea drumului, după ocheadele vicioase ale boșorogilor din spelunci. A citit Pe drum în timp ce călătoream cu mașina, declamând paragraf după paragraf. Știam că sunt folosit – ghidul ei băștinaș – și că se va lepăda de mine odată ce călătoria va face bucla înapoi la reședința de vară din Nantucket a părinților ei, dar voiam să-i arăt ceva ce nu mai văzuse.
Am eșuat. Nu era nimic de văzut. America aia era terminată. Prea multe filme transformaseră deșerturile în decoruri. Cafenelele deschise toată noaptea serveau Egg Beaters, omletă din praf de ouă. Și peste tot, de la Nebraska cea mai prăfuită, până la Louisiana cea mai mocirloasă, oamenii ne așteptau pe noi, pelerinii mărețelor rute. Ne vindeau tricouri pe care era scris Route 66 și acceptau plata cu card de credit. Autostopiștii nu spuneau povești, ci dormeau, pur și simplu, iar benzinăriile erau cu autoservire, nu cu trepăduși unsuroși și fără dinți. În Kansas, prietena mea și-a aruncat cât colo cartea, într-o gogoșerie Dunkin’ Donuts pentru camionagii, și și-a sunat tatăl, să-i trimită bani pentru un bilet de-ntoarcere. Acum e sociolog la Universitatea de Stat Pennsylvania și-și crește copiii la fel cum a fost și ea crescută, și mă îndoiesc că s-a gândit de două ori în acești cincisprezece ani la vagabondajul nostru. N-ar fi avut nici un motiv. Adevărata Americă își luase zborul, iar noi am petrecut o vară-ntreagă amușinând printr-o ruină. Nici măcar atât. Printr-o ruină de butaforie.
Culegătorul-de-acțiuni televizat se trezește și-și suflă nasul, apoi inspectează batista oferită de compania aeriană, să vadă dacă n-a pierdut ceva aur pe-acolo. Îmi dau jos căștile și deschid catalogul Mall-ului Aerian vârât în buzunarul scaunului, căutând cadouri de nuntă. Mall-ul Aerian garantează livrarea în ziua următoare a bunurilor comandate în timpul zborului, prin aerofon, și oferă produse neobișnuite, de negăsit în magazine: stilouri cosmice din argint, a căror cerneală curge de jos în sus; ceasuri deșteptătoare care proiectează ora pe tavan; planșe înclinate portabile, pentru combaterea durerilor de spate. Uneori cad în plasa acestor năstrușnice produse-minune, trimițându-le înainte la hotel, astfel încât să le găsesc așteptându-mă, purtând o etichetă cu numele meu, la recepție. Am o slăbiciune pentru mașinăriile care emit zgomot alb, imitând cascade sau valuri ce se sparg de țărm. În ultima vreme, nu mai pot dormi fără drăciile-astea. Cel pe care-l am acum e programat pe “rupere de nori, vara” și-abia aștept să-i dau drumul diseară.
Îmi limitez opțiunile la un robot care cosește peluza și care poate descoperi cablurile îngropate (dislexica de Julie însă o să citească greșit instrucțiunile și-o să trimită trăsnaia, înclinată pe-o parte, până pe trotuarul de vizavi) și, varianta mai sigură, un “sistem” de șase valize fasonat din nailon dur, cu inserții de Kevlar ultrarezistent. Nu e setul pe care l-aș cumpăra vreodată pentru mine- eu împachetez puține lucruri, prefer pielea naturală, pentru căldura ei și pentru că rosăturile și zgârieturile alcătuiesc o arhivă fosilizată a călătoriilor mele -, dar, pentru Julie și Keith, cuplul plimbăricii anuale până-n Florida și-al turului Țării Sfinte cu autocarul, pe care mama și Drăguțul de El li le-au oferit în loc de lună de miere, aceste valize ar trebui să fie cireașa de pe tort. Buzunare berechet, pentru farmacia personală a lui Julie, rezistente la pete în caz că vomită pe ele.
Fata a depășit de mult stadiul de făptură delicată. Mă sperie.
Deși Kara n-o să mi-o ierte niciodată, săptămâna asta îi datorez lui Keith o prezentare succintă, întreaga istorie a cazului, începând cu fictiva campanie de căutare de fotomodele, pe când Julie n-avea decât cinșpe ani. Ca toate celelalte puștoaice localnice prinse în plasă, a încetat să mai mănânce. S-a îndopat cu laxative. Când inițiatorii s-au topit cu taxele lor de admitere, ea și încă vreo câteva prostănace au continuat să țină regim de slăbire. Au început să fure de prin magazine, un club de mici delincvente. Școala a chemat asistenții sociali din St Paul. Au avut loc o percheziție pentru droguri, o tentativă de sinucidere. În cele din urmă, ceva le-a făcut pe fete să se dea pe brazdă. S-au rotunjit. Și-au terminat studiile. Au căpătat un pic de rațiune.
Cu excepția surioarei mele. Atâtea necazuri! Căsătoria adolescentină. Divorțul adolescentin. Anul petrecut la școala de masaj. Mofturile cu mâncarea și pastilele. Un al doilea soț rasist, băgat la Institutul Federal de Corecție din Sandstone, Minnesota, pentru că falsificase obligațiuni bancare la un xerox color. Abia recent, în ultimii doi ani, a coborât un soi de pace peste Julie, un nou țel: are grijă de animalele rănite, la o fermă a organizației Humane Society. Are chiar și o diplomă acum – tehnician veterinar licențiat – și, cu toate că-i încă slabă, privirea i se îndreaptă acolo unde-și mișcă ochii, ceea ce simt că-i un progres.
Și-acum, nunta asta! Keith ăsta! Îi dau doi ani pân-ajunge din nou în spital.
– Îmi cer scuze.
Expertul în acțiuni bursiere se uită la mine.
– O întrebare, domnule. Știu cine sunteți și știu că nu se cuvine să vă-ntreb asta…
– Nicio problemă. Sunt obișnuit cu astfel de lucruri.
– Dac-ar fi să cumpărați o singură acțiune, mâine – una prima-ntâi, drept cadou, pe termen lung, pentru cineva care nu prea se pricepe să-și dirijeze propriile afaceri -, care ar fi aceasta?
– Beneficiarul este minor?
– Fundamental, da. În realitate, are treizeci și unu de ani.
– Nonconformist?
– Într-un grad foarte mare. Da.
– Sex feminin, presupun?
– Excesiv de feminin.
– În regulă.
Expertul își curăță mina de aur cu limba. Se gândește, mă ia în serios. Fie binecuvântat. Există grație divină în Aerocosm. Dau peste ea tot timpul.
– Aș recomanda General Electric, dar nu pot. Trusturile lor media mă jignesc moralmente. O investiție pe termen lung trebuie să-și înalțe sufletește proprietarul. Chestia asta nu-i așa de bine cunoscută, dar printre clienții mei se numără și Biserica Luterană Americană, ceea ce presupune un anumit standard.
Mă simt plin de inspirație. Pe bune că sunt. Omul e un gigant. Și, când te gândești că, fix acum, îl am doar pentru mine!
– O să-ți spun ce le-am spus și episcopilor luterani: încarcă-te cu Chase Manhattan sub șaizeci de cenți. Chase e copilul tău. O casă clădită pe o stâncă.
•
Singura escală în acest zbor e Elko și, cunoscând Elko așa cum îl cunosc, nimeni n-o să coboare și n-o să urce când aterizăm. Un oraș ciudat – restaurante basce la fiecare colț de stradă, câteva cazinouri mititele, kilometri întregi de cartiere de rulote și un boutique de chiloței comestibili pentru prostituate, pe Strada Principală. Odată, am petrecut acolo o seară, cu un miliardar. Al o sută patrulea pe lista Forbes a celor mai bogați patru sute; fusesem chemat să reduc numărul angajaților de la fabrica de jucării a familiei sale. Omu’ făcea cumpărături pentru o fermă de cai și era dornic să viziteze un bordel, dar nu singur. M-a pus să-i țin portofelul, în caz că se ivea vreo problemă, și m-am trezit că scotocesc prin el, în timp ce omu’ se distra. Simțeam eu că portofelul unui miliardar ar putea să-mi dea o lecție. Înăuntru, am găsit un permis de conducere expirat, a cărui fotografie m-a convins că individul își făcuse o operație estetică. De asemenea, un card de credit. Alb. Nu platinum, alb. Când mă gândesc la Elko, mă gândesc la acel card palid și la ce poate el cumpăra. State întregi. Deșertul însuși. După ce miliardarul a terminat ce-avusese de făcut cu fata, ne-am întors la avionul lui cu reacție, care avea cabine de dormit gemene. Prin peretele despărțitor, l-am auzit masturbându-se, seducându-se pe o voce imitată de femeie, care suna ca de pe un disc cu veverițe cântătoare.
Ceea ce nu-ți dorești cu nici un chip, mi-aduc aminte că m-am gândit în noaptea aia, e să joci vreun rol în visele unui astfel de om. Mi-e frică de miliardari, deși nu din aceleași motive ca lui taică-miu. Dacă țelul lor nu ar fi decât stăpânirea lumii, am fi cu toții mult mai în siguranță; problemele se ivesc atunci când ei se lovesc de oameni.
Dau din nou drumul casetei mele, apoi o închid. Prea multe cuvinte într-o singură zi, simt cum mi se-ncețoșează mintea. Stewardesa se-apleacă spre mine. Sunt sigur c-o cunosc.
– Domnule?
– Tu ești Denise. Chicago-Los Angeles.
– Tocmai am fost mutată săptămâna trecută. Coboară vocea: Avem niște probleme cu un pasager. Bărbatul în cămașă de golf – mi-l arată cu degetul -, de lângă doamna de-acolo?
– Da?
– E în stare de ebrietate. O deranjează. Știu că vă bucurați s-aveți un rând doar pentru dumneavoastră…
– Nicio problemă. Adu-o. O să-mi mut lucrurile.
– Zboară până la Reno.
– Trimite-o încoace.
Îmi formez prima impresie mai repede decât alți oameni. Felul în care femeia percepe spațiul e complicat, fiecare mișcare a ei pare să fie rezultatul unei alegeri între exact două alternative, una întru totul corectă, cealaltă complet greșită. Se oprește și, în acest răstimp, își cântărește deciziile, ridicându-se pe jumătate din scaun, apoi de tot, rotindu-și umerii și apoi gâtul, fiecare acțiune decisivă și separată, ca a unei insecte. Nu e neatrăgător modul în care se oprește și pornește, dar trădează o duplicitate dureroasă, de parc-ar fi rămas cândva paralizată, în urma unui accident, și ar fi trebuit să-și antreneze mușchii, la terapie. Eu însumi am fost implicat într-un astfel de accident cândva, deși vătămările pe care le-a produs nu mi se cade să le judec.
În loc s-o las să treacă de mine, pe locul de la fereastră, o zbughesc eu un scaun mai încolo, cu geanta în poală. După ce a fost prinsă în capcană lângă un bețivan, femeia va vrea să aibă o cale de ieșire.
– Ce jigodie! spune ea.
– Par să fie peste tot, zilele-astea.
– Mi-e teamă că-i atrag. Probabil că transmit vreun soi de semnal.
– E vorba de noroc, ca la loz în plic. Suntem așezați pe locurile noastre de un computer.
Așa că, iată-ne! De-acum totul a fost decis: pe ce ton vom face conversație, cât de aproape unul de altul vom sta, cât de adânc vom săpa fiecare în povestea celuilalt. Astfel de negocieri se petrec într-o clipită – sunt gata chiar înainte să-ți dai seama că au început și tot ce se întâmplă apoi între doi străini nu e decât o extensie a acestui contract instantaneu. Am făcut deja față unui dușman comun, bețivanul, ne-am dovedit deja superioritatea umană, dar cam ăsta are să fie totalul, pun pariu. Razele noastre vectoare sunt stabilite: mereu înainte, paralele, dar sortite să nu se atingă, să nu se intersecteze. Dragostea are nevoie de conflict, de coliziune, numai că noi fuseserăm osândiți la înțelegere, la empatie.
Ea nu este aleasa inimii mele. Lista devine din ce în ce mai scurtă. O să glumim și-o să ne prostim, ne putem descoperi chiar vechi afinități, dar între noi totu-i terminat, iar eu, unul, mă simt ușurat.
– N-ar fi trebuit să-i permită îmbarcarea. S-a urcat la bord duhnind, spune. Credeam că FAA-ul are niște reguli referitoare la asta.
– Nu se aplică decât la clasele economic și a III-a. Bine-ai venit în junglă!
– Eu sunt Alex.
– Ryan.
Alex, ghicesc eu, e un soi de artistă, deși nu genu’ cu nasu’ pe sus, pe care nu-l suport. Lucrează pe contract. A învățat să se vândă. Ochelarii ei urâți o dau de gol: ramele lor babane, întunecate, care abia-abia se mențin pe partea fericită a graniței care ne desparte de prostul gust, au un aer ironic, de magazin de chilipiruri, menit să transmită ideea de independență și eclectism. Înainte de CTC, pe când mai făceam încă marketing, am lucrat din când în când cu graficieni: accesoriile erau totul pentru ei. Ar fi fost în stare să poarte pantaloni din pânză de sac groasă, dac-ar fi găsit o curea haioasă cu care să-i combine.
– Te duci la Reno cu treabă, sau pentru aventură?
Se încruntă:
– Aventură?
– Pariuri, zic.
Îmi dau seama că Alex nu joacă la pariuri, dar simt că se consideră un spirit liber. O să fie măgulită c-am putut s-o confund cu un parior.
– Nu, dar mi-ar plăcea să-nvăț. Ador mesele de barbut. Toate glumițele, toată trăncăneala… Sunt aici ca să muncesc – coordonez evenimente.
– Nunți?
– Și congrese, și evenimente caritabile. Erzaț instant de ambianță, specialitatea mea.
Examinez două posibile răspunsuri la acest comentariu pe care, mulțumită casetelor de Agerime Verbală, îl și înțeleg. Unu: o să combat ironizarea propriei munci. Pare matur și spiritual, da, dar depășește măsura și vei deveni tu ciuca miștoului. Doi: o să râd. O s-o las să se beștelească singură, până când va ajunge pe bune deprimată, iar apoi o să intervin cu vorbe încurajatoare și sfaturi înțelepte, izvorând din experiența mea cu directori deveniți de prisos, care și-au tot minimalizat valoarea slujbelor, până în ziua când și le-au pierdut și s-au prăbușit plângând și dând din craci, sau au mers cu mașina până pe malul râului și-au înghițit o sută de Nurofene. Îmi închipui că are cam douăzeci și opt de ani sau pe-acolo, punctul în care femeile de carieră au gustat succesul și și-au dat seama c-au fost fraierite. Un moment decisiv – acum se instalează durerea, dorul. Uneori le împinge spre căsnicie și familie. Alteori le-mboldește spre devotament pentru o cauză. Și bărbații ating acest punct, desigur, numai că la ei rareori se traduce în schimbări majore. Așa mi s-a-ntâmplat și mie, după ce-am trecut de douășcinci de ani, când am început să pricep că CTC nu e doar o slujbă temporară. Mi-am cântărit alternativele, m-am convins că n-am niciuna, și iată-mă – cum subzist pe bază de migdale afumate, vânând mile.
Râd cu ea. Hai, dă-i drumu’, bagă-te singură cu capu’ la fund!
- Din romanul cu același titlu în curs de apariție la Editura ALL (Allfa), în colecția Strada Ficțiunii – Contemporan. Traducere de Ioana Novac.