Aproape pe neobservate și cu minimă publicitate, Bucureștiul a devenit, în această toamnă, gazda deocamdată discretă a unui eveniment cultural de excepție, cu care s-ar putea mândri orice capitală europeană: expoziția de pictură “Artistul și Puterea”, un meritoriu demers de recuperare a ipostazelor picturii românești între 1950 și 1990, perioadă în care România s-a aflat sub lespedea de plumb a comunismului.
Nimic sumbru în expoziție, unde sutele de tablouri selecționate rememorează în culori vii sau estompate traversarea prin deșertul roșu a unui număr de 205 artiști care și-au câstigat drept de cetate în istoria plasticii românești din a doua parte a secolului trecut, printr-un remarcabil parcurs artistic ce ține de ceea ce s-a numit, și iată, putem descoperi aici, “rezistența prin cultură”.
Am avut șansa unui ghidaj profesionist, pe parcursul unei după-amieze de sfârșit de octombrie care mi s-a părut prea scurtă, în fascinanta companie a Ruxandrei Garofeanu, curatorul acestei expoziții rarissime.
Un demers recuperator
Într-un demers recuperator și revelator în același timp, expoziția reunește pânze care, printr-un miracol ce ține de artă și de atitudine, au sfidat, fățis sau voalat, rigorile și normele impuse de puterea comunistă.
“Sunt aceste lucrări, pe care nu le poate vedea mai nimeni. O parte sunt în expunere în diverse muzee din țară, dar majoritatea sunt în depozite”, spune Ruxandra Garofeanu, care a lucrat timp de doi ani, cu fonduri minime, dublate doar de pasiune și încăpațânare, ca să aducă la lumină cele 656 de picturi expuse acum pe simeze, majoritatea acestora zăcând uitate și prăfuite prin depozitele muzeelor din întreaga țară, iar altele provenind din colecții particulare.
“Muzeul de Artă al României se oprește la anii 50, Muzeul Național de Artă Contemporană face expoziții temporare…”, mi-a explicat distinsa curatoare, cu obidă în glas.
“Nu este prea mare”, adaugă ea, la întrebarea mea, născută din comentariile unor critici la adresa expoziției, prima de această anvergură după căderea comunismului. “Când de 50, 60 de ani nu s-a făcut o expoziție, știți cum e, ca la reuniunile când nu te vezi de 60 de ani, stai zece ore, în loc de o jumătate de oră…”
Expoziția de la Biblioteca Națională mai are o funcție: ea exorcizează demonii uriașei clădiri care a fost concepută din ambițiile de grandoare ale lui Nicolae Ceausescu, aducând spațiul arhitectonic în modernitatea secolului XXI și în inima capitalei.
“Tradiția, spunea Theodor Pallady, e șirul celor care au știut și au putut să meargă până la capăt”, citesc pe o săgeata țintită pe podeaua de marmură de la intrare.
“E Ciucurencu, e Baba, de aici pornim cu ei, aici e secțiunea reperelor, Luchian, Petrașcu, Iser…Țuculescu nu a expus decât la el acasă”, aflu cu uimire, în timp ce curatorul îmi prezintă cu entuziasm primele două săli, dedicate “profesorilor trecuți”: Steriadi, Ressu, Dărăscu, Șirato…
“H. Catargi nu a fost profesor, dar a fost un mentor… Aici este Dărăscu – o lucrare pe care Art Society a scos-o din anonimat, prin adopt a masterpiece. Zăcea de zeci de ani la Muzeul Municipiului București, nu era restaurată… Am restaurat 20 de lucrări”, adaugă doamna Garofeanu.
Triumful spiritului asupra materiei
Urmează “Primele Împotriviri”, obsedantul deceniu, 1950-1960: “Nu au fost auto-da-fe-uri, dar totuși, împotriviri, explică Ruxandra Garofeanu. Prima expozitie – care a încercat să aplice realismul socialist sovietic asupra artiștilor din România… Rezultatul? Iată o lucrare a Wandei Sachelarie-Vladimirescu, Coada la pâine, care i-a atras anatema ștabilor de atunci, artista fiind exclusă din UAP. A ținut-o în casă până a murit.”
Apoi, Muzeul Aman, “o oază pentru perioada aceea – Baba a stat aici o vreme, și-a făcut acest autoportret în 1951. Ștabii vremii căutau omul nou, și în loc de asta, i-a enervat poziția trufașă la culme și au dat cu el de pământ.”
“La muzeul Aman s-a născut prima mișcare contra regimului, grupul Andreescu, în numele lui Ion Andrescu – toți sunt inșirați aici… spuneau că realismul socialist rade totul ca un tanc, așa încât s-au decis că scot tot albul de pe pânză. Ca o atitudine, ca o răzvrătire…”
Tinerii spuneau: “Ni se cere o artă luminoasă? Bun, atunci nu mai pictăm deloc cu alb. Și au încercat o expoziție la Dalles, care nu s-a deschis. Făceau biserici camuflate – li se spunea monument – fără cruce…”
“Vrem sa arătăm în ce stare sunt păstrate lucrările într-un muzeu… Ce restaurare? Spun că nu au bani, spun că nu au restauratori… Ori nu ți le imprumută”, aud iar reproșul amar răzbătând din vocea doamnei Garofeanu, care revine, pătimașă: “Aici vedeți cum învinge spiritul asupra materiei”.
Printre ipostazele vremii, descopăr cu încântare o “Curte veche din orașul Stalin”, sub penelul măiastru al lui Horia Bernea, alături de o “mică enclavă constructivistă: Spiru Chintilă, Mihai Rusu, plecat din țară din 1980, Mihai Olos cu modulurile lui…”
Expresionismul românesc figurează și el la loc de cinste, cu Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Leon Vreme, aducând “materialitatea picturii pe prim plan”.
Ruxandra Garofeanu recită numele celor 205 artiști ca pe un lung pomelnic, recompunând marea familie a celor care au marcat 40 de ani din arta contemporană a României, unii emigrați, alții rămași în țară, și a căror rezistență în timp este viu ilustrată prin arta lor.
M-am luptat tare cu muzeele: Ruxandra Garofeanu
“Am pornit din 1950, căci e anul de înființare al UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) și m-am oprit în 1990, când, de fapt, aproape dispare UAP”, explică ea. “Aceste lucrări sunt verificate de mine afectiv, vizual, profesional…Trecerea prin deșert… Uitați-vă: un Bițan… un tractor obișnuit, dar câtă picturalitate…”
“M-am luptat tare cu muzeele”, își repetă ea oful, adăugând: “Cu muzeele, dacă nu aveam o forță ieșită din comun, renunțam demult…”
“Un an de zile m-am luptat cu toate Scylele și Charibdele. Am câștigat proiectul la Administrația Fondului Cultural Român, o chestie ca Pâlnia și Stamate, pe lângă Ministerul Culturii… Așa am putut sa demarez… tot timpul m-am lovit de bani…”
Cum i-a putut convinge pe colecționari? “Charisma. Dacă nu o ai, o împrumuți”, adaugă zâmbind complice. “Uneori lucrările s-au țesut, s-au chemat între ele. Din 2.000 de lucrări câte am avut eu pe calculator (asta e o expoziție făcută pe calculator), fiindcă dacă trebuia să mă duc eu în depozite… I-am obligat să facă ceea ce trebuiau să facă: fotografii. Din 2.000, am selecționat 656 de lucrări, 205 artiști…”
“Majoritatea oamenilor care vin stau foarte mult aici, și revin. A venit unul dintre cei mai importanți dealeri de artă de la Los Angeles, român, pictor la origine, a stat două ore și ceva în expunere, nu voia să mai plece de aici… și mi-a spus că este excepțional!”
“Vine (pictorul Nicolae) Maniu cu experiența lui, după ce stă 30 de ani în Germania și Franta și spune că e extraordinar…”, îmi spune cu o undă de mulțumire modestă în glas.
Cum a ajuns la conceptul expoziției, care a implicat clar trudă imensă și aproape exhaustivă de arheologie prin istoria plasticii românesti contemporane?
“Am luat revistele Arta din 1954, când e inființată, și până în 1994, am studiat da capo al fine, un an… Am scanat revistele, am scanat poze și am început să azvârl cu pozele prin muzeele din țară, că nu au evidențe, să aflu pe unde sunt…”
Revenim la spațiul de expunere, în gigantica clădire a Bibliotecii Naționale.
“Un spațiu absurd”, este ce a găsit în cei circa 2.000 de metri pătrați de expunere. “Pereții aceștia sunt cu găurele, nu poți să agăți nimic de ei. Clădirea este încă în garanție. Mi s-a spus să nu ating nimic. Panourile mari nu ajung, sunt ale Bibliotecii Naționale, 28 la număr, dar nu ajung…”
Un tezaur compus din 656 de pânze, reprezentând 205 artiști
Pentru securitatea valorilor expuse aici, “am plătit o firmă de bodyguarzi, care costă o avere”, mărturisește curatoarea.
Asta, întrucât expoziția de la Biblioteca Naționala este un mic-mare tezaur.
“Uitați-vă ce am descoperit eu în depozitul Muzeului Municipiului București… Începuturile grădinilor lui Alin Gheorghiu… Nu l-a scos nimeni la suprafață până acum!”
“Am scotocit, eram în extaz de ce vedeam prin colbul ăla de prin muzee”, explică Ruxandra Garofeanu, apoi îmi îndreaptă mândră privirea spre un splendid Horia Damian, abstract, din 1959, de la Paris: “El a plecat cu ultimul tren, în 1946…”
“Uitați-vă, în 1950, cum picta Aurel Cojan în România, și un Cojan în ultima lui fază, în perioada lui franceză…”
“Un Ciucurencu de excepție, dintr-o colecție particulară” este expus alături de “un Alexandru Chira superb, care mustește de culoare și de viață, nu e seacă, cum se întamplă mai târziu cu el… Recunoașteți că te reține?”
Cu plusurile și minusurile inerente unui demers singular și care se dorește atotcuprinzător pentru o perioadă de timp atât de mare, expoziția “Artistul și puterea – 1950-1990” nu trebuie ratată. Este deschisă până pe 2 decembrie, la Biblioteca Națională.