Viața lui Luchino se consuma între orele de școală și șevaletul instalat în camera lui Tuți, înaltă, ușor boltită, cu stucatură veche și ferestre largi, care primea lumină mai tot timpul zilei. De când murise Tuți rămăsese singur, adică doar cu Gelsomina, dacă ar fi să o luăm în socoteală. Era profesorul cel mai iubit din școală și asta nu datorită cine știe căror însușiri de pedagog, ci pentru că era prietenos cu puștii și nu obișnuia să lase corigenți, iar primăvara, când sta să înflorească liliacul, își lua elevii pe dealul Gorăneasa și îi punea să deseneze priveliștea orașului sub soarele de dimineață.
Tuți murise ca o proastă. Îi venea greu să o judece așa pe maică-sa, dar asta era realitatea: ieșise în rochiță pe un ger cumplit ca să rânească zăpada de pe treptele din față și contractase o pneumonie. Acum, că se dusese, trebuia să se descurce singur. Faptul că nu se pricepea să facă mai nimic constituia un handicap considerabil – infirmitatea progeniturilor crescute sub fustele bunicii. Se trăgea dintr-o familie de remarcabili artiști italieni și vâna creativă a spiței se degradase generație cu generație, iar lui îi revenise ignobila povară să închidă ciclul. Toți prietenii care îl vizitau cădeau în admirația galeriei de tablouri rămase de la taică-său, dar mai ales de la bunicul Gerardini, care fusese un apropiat al lui Kandinsky și Maillol.
De aici, din faptul că maică-sa îl lăsase singur, i se trage oploșirea în locuința sa a Gelsominei. Să fie clar de la început: pe fată o chema Frusina, nume imposibil pentru un om ca el, trăit în lumea artei, așa că s-a decis să o reboteze după un personaj din comediile renascentiste. Avea nevoie de cineva pentru menaj și doamna Ilenuța Ocoleanu i-o recomandase pe Frusina. Fusese o idee fericită. Iar dacă prin oraș se vântura povestea că Luchino, profesorul acela de desen cam țăcănit, își adusese în casă o amantă din lumea proastă a mahalalei, poate să fi fost ceva adevărat din vorba asta. Ceea ce e sigur, însă, e că profesorul își luase grija pieței, a gătitului și a celorlalte trebuințe casnice. Fătuca asta dezghețată era o binecuvântare, știa să facă totul, fără mofturi.
Luchino era un vânător pasionat. Mergea cu taică‑său la vânătoare încă din anii de liceu și niciodată nu fusese mai fericit decât în vremea când străbătea coclaurile din vecinătate după iepuri, căprioare și uneori mistreți. Mai toate camerele expuneau trofee rare, de o inestimabilă valoare. Numai că Benito fugise în Italia imediat după schimbarea macazului politic și îi lăsase singuri, pe Tuți și pe el, și noua cârmuire îi confiscase puștile atât de prețioase moștenite de la bunicul Aldo Girardini și împreună cu ele permisul de portarmă și din frumoasa aventură cinegetică nu rămăsese decât cu Pellegrini, bătrânul braque du Bourbonnais, care dormea mai toată ziua, obosit de ani, pe canapeaua biedermeier din salon. Adesea se gândea ce tristă îi va fi viața când, întorcându-se după-amiaza de la școală, nu-i va mai ieși în întâmpinare Pelle cu veselia lui cretină de câine credincios și vânător hârșit în lupte curajoase cu sălbăticiunile.
De când pândacii Comitetului îl privaseră de dreptul legitim de a vâna, a încercat să înlocuiască vechea pasiune cu pescuitul, substituent minor, neîndoielnic, dar singurul care ar fi putut să-i satisfacă nevoia de evaziune din monotonia zilelor sărace în întâmplări. După o vreme, însă, a înțeles deșertăciunea acestui mariaj de compromis și a renunțat să mai arunce undița în valurile tulburi ale Hinței, în schimb își lua cu el o mapă de desen, trecea pe malul celălalt al râului, într-un decor solemn și fastuos, și se distra schițând mișcările amăgitoare ale apei, acele jocuri inefabile, misterioase de lumini și umbre abia perceptibile.
Își amintea adesea de vernisajul de acum doi ani, la Clubul Intelectualilor, unde avusese un succes neașteptat: vânduse aproape jumătate din piesele expuse – uleiuri, guașe și câteva desene în cărbune – și viața părea să i se aștearnă înainte ca un covor regal, numai că lucrurile, nu după multă vreme, o luaseră cu totul razna. O primă lovitură venise din partea Gazetei tinerilor progresiști care a publicat un text fetid, cum că pictura lui extravagantă e aservită artei occidentale putrefacte, și considera că asemenea lucrări sunt nu numai o ofensă adusă bunei cuviințe, dar și dăunătoare tinerelor vlăstare ce cresc sub zodia fertilă a dictaturii proletariatului. Articolul, semnat de o muncitoare de la Fabrica de marmeladă Dobrotescu, făcea, în plus, aluzii insidioase la familia sa de venetici care se pripășiseră în țară ca să se chivernisească pe seama celor ce muncesc și să batjocorească arta neaoșă, creată pe meleagurile noastre sfinte.
Pe urmă au început să vină vizitele, la ore dintre cele mai nepotrivite. Îl agasau îngrozitor, dar nu li se putea sustrage. Căpitanul, îmbrăcat civil, afișa o mină inocentă, de adolescent imberb. Îl cunoștea, cu câțiva ani în urmă trebăluia la cizmăria de pe Strada Adâncata. Îl interesa dacă mai are vești de la Benito Gerardini. Nu, nu avea. După plecare, primise o cartolină din Palermo și alta din Messina, dar de atunci trecuse multă vreme, nu mai știa nimic despre bătrân. Aprecia la polițist bunăvoința și tonul familiar cu care i se adresa. Ce pitulicea mă-sii nu pictezi și tu, acolo, figuri de oțelari vânjoși, cu fruntea luminată de patosul elanului muncitoresc? De ce nu mergi în fabrică? zicea. Găsești în secții motive de inspirație cu ghiotura. Încearcă să pătrunzi în lumea asta plină de vitalitate, de optimism și vei vedea ce lucruri minunate or să-ți iasă.
Silința lui Didu, emoționantă în felul ei, de a-l converti la o pictură sănătoasă, ancorată în noile realități din țară, pornea din sincera convingere a acestuia că arta emană din popor și se adresează celor mulți. N-avea niciun motiv să-l contrazică. Nici n-ar fi fost recomandabil. În relațiile cu băieții ăștia trebuie să fii prudent, să mergi pe poante. Chiar și așa, atent și grijuliu cum se purta cu forurile, demersul de a deschide o nouă expoziție în sala de recepții a Prefecturii, o expoziție cu lucrări recente, executate într-o manieră deschisă mai degrabă spre abstract, a eșuat în urma referatului comisiei pentru artă a Comitetului.
În zilele acelea de derută, s-a nimerit să o întâlnească în foaierul cinematografului pe Marinela, o fată zdravănă cu care cochetase romantic și stângaci pe când era elev la „Carol”. După spectacol, a invitat-o hai să bem o bere la „Sinbad Marinarul”, a comandat un coniac, pentru că fata detesta nenorocita asta de bere alutană care duhnește a apă sulfuroasă, și Marinela s-a apucat să-i povestească despre necazurile ei în căsnicie, că Bibi, după ce a fost exoflisit de la catedră, a început să bea și își petrece toată vremea prin casele unor mătuși cu care joacă poker și fac prognoze despre sosirea americanilor. Și tot sporovăind așa, i‑a spus ai o grămadă de talent Luchino, ce-ar fi să te oferi să-i faci portretul unchiului Zenovie care a căzut la asediul Odessei, ai face-o fericită pe tante Marietta și ai câștiga o groază de parale.
Așa a început imprevizibila campanie a portretelor, ce l-a purtat pe Luchi prin casele mai multor doamne ai căror soți căzuseră pe front sau părăsiseră orașul dintr-o prudență bine întemeiată. Îl însoțea în această întreprindere și Marinela care îl prezenta distinselor cucoane, se tolăneau pe canapele și fotolii, fumau și beau cafele și amfitrioanele își exprimau fără fasoane bucuria pentru inițiativa fericită a tânărului profesor de desen care dorea să se dedice acestei pioase întreprinderi. Din păcate, în lipsa răposaților era silit să folosească fotografiile acestora, deși, în principiu, îi repugna ideea de a picta după fotografie.
Lucrul mergea destul de bine, picta la pas, în stilul iconarilor la care rutina prevalează asupra imaginației creative, deja executase câteva portrete ce împodobeau acum pereții nobilelor case în care fusese invitat și doamnele, încântate de micuțul lor artist miraculos, nu pridideau cu laudele, îl răsfățau cu mici cadouri grațioase și îl invitau la five o’clock-uri sau la un poker sau un vist, oferte pe care le refuza politicos. Și într-o seară, când lucra de zor, s-a pomenit din nou cu Didu. Venise cu un tip ceva mai vârstnic, care s-a recomandat Mandache. Au început prin a-l mustra că în loc să-l preocupe oamenii cinstiți și harnici și devotați poporului, își pierde vremea cu portretele unor ciocoi îmbogățiți pe seama celor ce muncesc, care au făcut atâta rău orașului. De pildă Bazaca ăsta, pe când era primar, a ordonat să fie expulzați din Alutela trei fii ai clasei muncitoare care duceau cuvântul temeinic al partidului în rândul semenilor de la Fabrica de pielărie. Omului ăstuia, care a fugit din târg pentru a se sustrage judecății drepte a poporului, tocmai acestui vrăjmaș al oamenilor muncii s-a învrednicit să-i zugrăvească el portretul.
I-au mai făcut și alte observații, în legătură cu rolul social al artei, cu caracterul ei partinic, combativ, i-au amintit de taică-său, care slujise dictatura antonesciană prin funcția sa de arhitect al Primăriei, și de bunicu-său, care fondase Clubul Intelectualilor, acea speluncă de bogătani cu fumuri, de terchea-berchea ce-și risipeau averea prin șantanurile și casele de toleranță din Paris, și au trecut la amenințări directe, cum că partidul n-are nevoie de profesori ce slugăresc la curtea foștilor stăpâni.
Luchino și-a amintit de seara friguroasă când l-a condus pe taică-său la gară. Benito arăta superb în scurta lui vărgată comandată la Milano, părea cu zece ani mai tânăr. Erau atât de aproape unul de celălalt și totuși îi despărțea o lume. Nu vii cu mine? l-a întrebat bătrânul cu vocea sugrumată. Privirea i se umezise. A fost momentul unic, providențial, în care ar fi putut să plece, tot așa de bine cum putea să și rămână. La ce bun, însă, să se mai gândească la plecare când totul părea să fie scris în cartea vieții?
În clipele când trenul s-a rupt din inerție și s-a desprins ușor de lumea Alutelei, dispărând în punctul unde începe Fabrica de pielărie, a înțeles că alesese lozul necâștigător, de altminteri singurul care-i stătea la îndemână.
Constantin Mateescu, Tablouri dintr-o expoziție sau Nașterea unei ficțiuni – în curs de apariție la Editura Cartea Românească