La sfarsitul saptamanii trecute, agentiile internationale de presa au relatat despre votul de vineri al Parlamentului polonez, care a decis sa retraga unei companii franceze dreptul de a vinde la export celebrele marci de vodca Wyborowa si Zubrowka, acest drept urmand a reveni exclusiv producatorilor interni. Exportatorul este o fosta societate de comert exterior din perioada comunista, ulterior privatizata.
Aceasta poveste va ridica, desigur, discutii juridice aprinse, poate si procese internationale in materia proprietatii industriale si a protectiei marcilor. Asa ca dezbaterea problemei din acest punct de vedere trebuie lasata specialistilor.
Daca privim insa chestiunea din punctul de vedere al modului cum inteleg autoritatile de la Varsovia sa administreze un bun national, sunt multe talcuri deloc de neglijat.
Ce legatura au marcile poloneze de vodca cu Romania? Aparent cam tot atata cat ar avea razboiul bananelor, lupta pentru pescuitul oceanic sau disputa privind continutul ciocolatei. Din pacate, romanii inca zambesc cand foruri internationale serioase dezbat luni in sir astfel de subiecte, iar conducerile unor state racesc relatiile cu rivalii lor din asemenea lupte.
Sa nu pierdem din vedere ca toate acestea inseamna bani grei. ai, cand e vorba despre bani, nici o lupta nu este minora. De fapt, sub ochii nostri se dau batalii comerciale pe viata si pe moarte. In care castigatorii reusesc sa vanda mai multe produse si deci sa castige mai multi bani, iar perdantii raman fara piete de desfacere, produc degeaba si in final, intra in faliment.
Revenind la problema marcilor de vodca poloneza, primul talc ar fi ca la noi se stie prea putin despre valoarea si importanta unei marci. Marca face mai mult decat produsul insusi, fabrica din care a iesit si materiile prime luate la un loc. Daca o marca devine cunoscuta, acest lucru inseamna ca ea are, in sine, o piata sigura de desfacere. Poti sa faci cate produse vrei, de o calitate mai buna; daca rezultatul muncii tale nu are o marca binecunoscuta de client, el nu-l cumpara, si se cheama ca ai consumat munca si materii prime degeaba. De aceea, sume uriase sunt cheltuite pe publicitate, astfel incat publicul sa tina minte o marca sau alta.
Al doilea talc este ca daca o marca este un bun national, acest lucru este suficient de important incat orice autoritate a statului sa fie preocupata in cel mai inalt grad de modul cum este exploatat bunul respectiv.
Venind mai aproape de casa, n-am vazut nici un fel de preocupare a autoritatilor romane in legatura cu marcile nationale. Cand se vorbeste despre privatizare, se vorbeste in principal despre vanzarea unor fabrici si uzine mai mult sau mai putin strategice, dintre care multe sunt, din pacate, demult depasite tehnologic. Se vorbeste mult si aprins despre pastrarea personalului acelor fabrici, care este de cel mai multe ori, din pacate, supradimensionat. La fel de mult si mai aprins, cu accente de nationalism rosu de furie, se vorbeste despre terenurile industriale. Cat despre marci, tacere totala.
Modul de utilizare al unei marci precum si drepturile pe care le are titularul unei marci se afla in Legea 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice. De pilda, titularul marcii poate sa ofere unui producator o licenta exclusiva, care primeste astfel dreptul sa vanda un produs sub marca respectiva. Sau poate oferi mai multor producatori licente neexclusive. “Oferi” este un fel de a spune, fiindca de fapt licentele pentru marci cunoscute aduc titularului bani multi.
Autoritatile romane par sa ignore cu seninatate toate acestea. Vanzarea fabricii de automobile de la Pitesti a fost prezentata ca o mare victorie. A cumparat Renault fabrica sau marca Dacia si, odata cu ea, trei sferturi din piata romaneasca? Daca gandim dupa logica economica, intrebarea este pur retorica. Problema este ca noi ne-am incapatanat sa vindem fabrica. Cu utilajele ei care trebuie oricum schimbate, cu un personal de sase ori mai mare decat ar avea nevoie o fabrica eficienta ca sa produca acelasi numar de masini. Costuri in plus pentru francezi, bani in minus pentru noi.
Alt exemplu este privatizarea, controversata de la inceput si ajunsa in justitie la final, a Societatii Nationale Tutunul Romanesc. Care pe langa niste fabrici, desigur, invechite, are si doua marci de forta pentru piata romaneasca: Carpati si Snagov. Cum autoritatile romane n-au avut inima sa desparta marcile de fabrici sau macar de unele dintre ele inca din caietul de sarcini, nici macar nu putem sti cati bani ar fi adus o mica licitatie pentru niste licente, nici macar exclusive, de fabricat Carpati ori Snagov. Putem numai estima ca ar fi fost mult mai multi. ai exemplele – nu multe, fiindca din pacate nu avem prea multe marci nationale cu adevarat valoroase – pot continua.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.