Talentatul domn Rumsfeld

Si, uite-asa, americanii isi mai facura niste prieteni, cu sprijinul nemijlocit si incapatanat al Administratiei Bush. Si, tot asa, omnipotenta America a reusit preformanta de a transforma un popor, daca nu pasnic, cel putin fara veleitati si traditie de terorist, intr-o natiune care se initiaza acum in tainele urii si se pregateste sa-si dea bacalaureatul in antiamericanism militant. De acasa de la ei, cetatenii SUA se uita in prostratie la televizor, intrebandu-se, retoric, fireste, ca nimeni nu se deranjeaza sa le explice, de ce poporul pe care l-au eliberat da dovada de atata lipsa de recunostinta. De ce zilnic se intorc din Irak sicrie invelite in drapelul american, de ce prim-planurile de irakieni surprind ochi sclipind de ura si pumni inclestati si cuvinte strivite intre dinti.

Miercuri seara, intr-un reportaj difuzat de BBC, un militar american ii raspundea cu furie unui civil irakian «I don,t have to tell you shit» . Sa presupunem ca omul nu stia engleza. Sa presupunem ca s-a dus la dictionar sa caute cuvantul. Sa presupunem ca l-a gasit. Sa presupunem ca s-a amuzat? Pai, fratele meu alb, esti acasa la mine, desi nu te-am invitat, ma fortezi sa traiesc dupa regulile tale, desi nu m-ai intrebat daca imi plac, imi impui un sistem politic, desi n-ai cercetat daca mi se potriveste, refuzi sa-mi intelegi cultura si traditiile si obiceiurile, si dupa toate ma tratezi in public cu shit? La mine in casa? In lumea araba? Acolo unde mana stanga e spurcata pe vecie, tocmai pentru ca are de-a face cu shit? Fapt minor? Justificat? Justificabil? Atunci sa incercam alt exemplu. Intr-un sat irakian de care nici eu, nici dumneavoastra n-am auzit pana acum, un tata e silit de comunitate sa-si omoare fiul acuzat de colaborationism cu armata americana. Fapt autentic. Minor? Nu. Emblematic? Inca nu. Simptomaitc? Ei bine, da. Pe strazile din Irak, realitatea se remodeleaza de la o zi la alta, si nu chiar dupa planul Pentagonului. Ce-o fi crezut Donald Rumsfeld cand l-a indemnat pe Bush sa plece la razboi? Mi-l si imaginez, balansandu-se lenes in fotoliul lui de piele si enumerand pe degete: mergem acolo, il dam jos pe dictator, baietii ne strang in brate, ne roaga sa ramanem pe o perioada nedeterminata, ne solicita ajutorul in descifrarea enigmelor democratiei, isi cer scuze ca ne-au deranjat, dam drumul la pompele de petrol, baietii ne spun «luati-l, vindeti-l, faceti ce vreti, noua lasati-ne de un suc, si teminam operatiunea ». «Succes garantat, prietenie fara frontiere» cu importul la Bagdad a unei clase conducatoare, exilata prin Occident acu’ vreo trei decenii si aservita noua, ca sa le arate baietilor ce e democratia si ce vrea ea. Din pacate, dupa toate astea, Rumsfeld o fi plecat in pauza de masa sau undeva, ignorand tipetele disperate, pitigaiate si caraghioase ale degetului mic de la mana stanga: «domnu Rumsfeld, domnu Rumsfeld, alo, ma auziti, domnu Rumsfeld, as avea vreo 24.683.313 milioane de probleme sa va supun atentiei, daca nu va suparati. Nu le putem ignora, ca se supara tare, nu le putem calca pe bataturi, ca sa zic asa, ca dau si ele, si nu le putem arunca in carca altora, ca nu se face. Alo?»

Din pacate pentru administratia americana, lupta de gherila care a izbucnit deja in Irak e cea mai mica problema dintre toate, vazuta din perspectiva viitorului. Marea provocare vine din zona ideologica, iar istoria recenta ne arata ca americanii nu se pot lauda cu prea multe victorii. Sa pastrezi in Irak granita ferma intre nationalism si antiamericanism e o sarcina mai grea decat razboiul insusi, iar pana acum, administratia se dovedeste prost inspirata. Sau sfatuita. Sau incapabila sa invete din trecut.

Cum ziceam, uite-asa, in Irak americanii isi mai facura niste prieteni. Se pregateste Liberia.