Aforisme pe autostrada
Vantul cel bun stia ca era neplacut sa umbli prin ploaie cu incaltamintea gaurita si de aceea cara norii cu tot cu tunete si fulgere dincolo de bariera Pacurari. Uneori vantul se supara pe Bikinski si-i trimitea ploaia pe cap. Atunci Bikinski calca prin balti, cu picioarele umede si icoanle sub brat. Vara mai era cum mai era, dar primavara si toamna picioarele ii inghetau bocna. Atunci Bikinski apela la Fratele Coniac. Vantul se potolea si ducea ploaia dincolo de marginea orasului. Acolo putea sa burniteze mult si bine. Campul avea oricand nevoie de apa. Pe caldaram apa era de prisos. Ca sa imbuneze Vantul, Bikinski facea semnul crucii spre cele patru zari cu sticla de Triumf si varsa trei picaturi de lichid in aerul manios. Si Fratele Vant se imblanzea si-l insotea ca o umbra pe strazi. Asfaltul era o alta umbra, pe care inainta Bikinski. Asfaltul din Romania se deosebea fundamental de asfaltul din America. In asfaltul autohton pasii ti se infundau ca intr-un namol moale si cleios. Asfaltul din America era neted ca palma si binecuvantat de Dumnezeu. Pe autostrazile din SUA circulau o groaza de masini. Din masini cadeau pantofi pe asfaltul incins. Te puteai incalta cu ei din mers. Pantofii pareau ca alearga singuri spre Las Vegas si New York. In Romania, oricat ai fi umblat pe strazi, nu gaseai nici un pantof. Ci doar caini si pisici strivite de pneuri. Nu te puteai incalta cu hoiturile lor! Cateodata chiar serpi sau cartite. Cartite de asfalt. In America pe autostrazi picau camasi, ochelari si cravate. Din cand in cand puteai descoperi si cate un ziar. Puteai sa te asezi pe marginea soselei si sa citesti ultimile stiri cu spatele sprijinit de piatra kilometrica. Pe soselele din Romania nu aveai parte decat de incurcaturi si de belele. Soferii te injurau, femeile te faceau albie de porci, iar carutasii te altoiau din gona carutei cu biciusca peste scafarlie. Nici macar propriul tau ziar, adus cu grija de acasa, nu putea fi citit decat cu mare risc. Curentul starnit de goana autovehiculelor ti-l smulgea din maini si-l arunca sub pneuri, apoi Vantul il purta in vartej pe calea ferata si-l arunca pe camp. Asta se intampla in Pacurari. In Pacific batea un alt vant. Vantul starnea vartejuri in care se leganau 30 000 de adidasi marca Nike. Asta Bikinski o stia din ziare. Era singura stire pe care reusise s-o citeasca in timp ce naviga pe autostrada. Restul ziarului Fratele Vant il azvarlise pe sesul Bahluiului. Zadarnic se rugase Bikinski de Fratele Vant sa-i aduca Adevarul inapoi. Adevarul se rostogolea acum prin iarba umeda, napadita de melci. Pe Bikinski il interesau adidasii americani. Cazusera dintr-un vapor. Cinci containere intregi. Daca ar fi parcurs stirea pana la capat, Bikinski ar fi pus mana pe ei si i-ar fi adus in Romania. Romania ducea lipsa de adidasi americani. Fratele Vant se indura de Bikinski si-i aduse nu ziarul, ci o pagina smulsa dintr-o carte. Bikinski citi: „Treptele unui drum care urca nu reprezinta, decat foarte rar, si momentele coborarii sale.” Drumul lui Bikinski nu urca, nici nu cobora. Se invartea in cerc, dar era drept. Astfel ca aforismul il lasa rece. Pictorul il parcurse pe al doilea: „Sunt drumuri de diamante care ranesc si drumuri mustind de tina care vindeca.” Drumul sau nu era presarat de diamante, nici de carbuni aprinsi, si, totusi, talpile sale erau pline de rani. Pasii sai calcau nu pe tina, ci pe asfalt. Si asfaltul ii vindeca ranile. Sau le deschidea si mai mult. Bikinski ajunse si la al treilea aforism: „Pe langa drumuri largi, rareori sunt si carari.” Aforismul i se paru de-a dreptul idiot. Cum adica, pe langa drumuri largi nu sunt carari? Pe ce se baza autorul cand comisese un astfel de aforism? Probabil ca autorul statea toata ziua la birou, privea pe fereastra, si scotea din burta aforisme. Daca ar fi mers non-stop, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, aforismele sale ar fi sunat cu totul altfel. Bikinski stia de pe propria sa piele ca fiecare sosea avea si o carare, pe care trebuia sa mergi drept. Cateodata insa, pasii iti jucau feste, si te purtau pe sapte carari, si nu pe una. Drumurile se inmulteau si ele. Depindeau de anotimp. Al patrulea aforism nu-i displacu lui Bkinski. Se cunostea ca fusese scris din mers. „Intotdeuna drumul este mai interesant decat popasul.” La ce fel de drum se referea autorul? La un drum in sine, la drumul absolut? Si despre ce fel de popas era vorba? Bikinski nu cunostea decat unul singur: popasul “Pacurari”, carciuma unde aveau loc doar nunti si botezuri. Astfel ca razbateau de acolo doar icnete si chiuituri. Bikinski ura din rasputeri popasul. Il ocolea de la distanta. Traversa calea ferata si mergea pe carare, paralela cu soseaua, pana ajungea la punctul de control in care veghea un politist. De fiecare data politistul il lua in vizor. Dar ii facea semn sa treaca. “Piatra kilometrica” avea prioritate fata de autovehicule. Primea de fiecare data unda verde. Dar poate autorul se referea la repaosul absolut. La nemiscare. Al cincilea aforism iti punea mintea la incercare si mai mult: „Cine ar putea descrie tristetea pasilor care nu lasa urme?” Cum, cine?! Bikinski! Bikinski le-ar fi putut picta, nu numai descrie. Pasii sai nu lasau urme decat pe presul de intrare si pe linoleumul ars de mucuri de tigara de pe hol. Si acesti pasi aveau tristetea lor, chiar daca erau vizibili. O tristete incarcata de noroi. Al saselea aforism suna si mai teribil: „Daca vrei sa ajungi la tine insuti, fereste-te de idoli.” Bikinski era propriul sau idol, cum s-ar fi putut feri de el? Chiar si atunci cand se masca in piatra kilometrica si intepenea pe marginea soselei, pictorul nu uita de sine. In schimb, taranii si femeile se uitau la el ca la un nebun. De multe ori chiar auzea in jur: „Mare-i si Socola asta. Mare, dar nu incap in ea chiar toti nebunii. De aceea unii umbla aiurea pe strazi.” Cel de-al saptelea aforism era si mai afurisit: „Nimic din cele ce se intampla in fiinta nu se pot petrece si in afara ei, dar toate care se petrec in afara ei trebuie sa se intample si inlauntrul fiintei.” Pe Bikinski il enerva la culmea cuvantul „trebuie”. Adica de ce trebuie, si inca “neaparat”. Dar poate ca nu trebuie. De ce lucrurile din afara trebuie sa navaleasca inlauntru? Ce sa caute acolo? Dar daca fiinta e o piatra kilometrica pe care scrie Iasi-Bucutresti 450 de kilometri, ce se va intampla in acest caz? Cum ar putea incapea toate drumurile din afara ei inauntrul ei? Si ce sens ar avea ca drumurile din afara sa se amestece cu cele dinauntru? Pe care drum ar merge atunci cisternele, si pe care ar merge pasii lui Bikinski? Cum ar mai putea ajunge la cunoasterea de sine, daca soseaua ce pleaca din Iasi-Vaslui-Barlad-Bucuresti ar trece prin launtrul sau? Daca in afara fiintei sale exista colonelul Geana, conform silogismului, el ar trebui sa existe si in interiorul lui Bikinski. Si daca ar exista inauntrul sau un colonel Geana identic cu cel din afara, asta ce-ar presupune? Ar presupune ca omul care l-a chemat la sectia de Politie sa nu constituie altceva decat o mica parte din fiinta lui Bikinski. Ori, daca am admite ipoteza ca sagacele colonel intalnit de Bikinski in tramvai e continut de fiinta lui Bikinski, atunci ce rost ar mai avea ca Bikinski sa mearga la sectia de Politie ca sa discute cu Geana, daca Geana e inlauntrul sau?! Interesanta supozitie, isi spuse pictorul. In cazul acesta n-ar trebui sa fiu eu cel chemat la ordine de colonelul Geona, ci colonelul Geana sa fie chemat la orinile mele. De ce sa ma duc eu la Politie, odata ce unul din reprezentantii sai se afla in mine? Dar nu cumva, isi zise Bikinski, si ceilalti reprezentanti se afla tot aici? Perspectiva aceasta nu prea il incanta. Politia ar trebui sa stea in banca ei, isi spuse Bikinski. Nu sa violeze intimitatea unui om. O lume construita dupa astfel de legi ar fi fost un adevarat cosmar. Lucrurile nu trebuiesc amestecate. E bine ca tot ce-i in afara sa ramana in afara si tot ce-i inlauntru inlauntru, altfel incepi sa nu mai intelegi nimic. Poate ca exista lumi construite dupa astfel de principii. Dar daca ele exista, cu siguranta ca nu exista in lumea asta, care isi are o logica a ei, ci in cea de apoi. Acolo, orice filozofie, si orice precept pot deveni legi. Acolo, desigur, colonelul Geana din afara poate fi intalnit si inlauntrul lui Bikinski, iar pictorul Bikinski poate “umbla” si el aiurea prin colonelul Geana ca printr-un castel pustiu, in cautarea propriei identitati. Scuturand din cap, Bikinski se convinse ca si acest aforism e o aberatie, care nu merita sa fie luata in seama. Ceva insa in interiorul sau ii spune ca aforismul merita sa fie analizat mai cu atentie. E foarte posibil ca intre lumea din interior si cea din afara sa existe o stransa corespondenta. Una sa fie oglinda celeilalte. Un fel de clepsidra de imagini, in care realitatea si fictiunea sa se completeze reciproc. In cazul in care se produce un amestec intre acele “entitati”, atunci ia nastere o alta forma de constiinta, mai evoluata desigur, care imprumutand elemente din ambele parti si eliminand impuritatile si bruiajele de prisos ajunge la esenta perceptiei, cunoasterii si intuitiei, ba chiar trece dincolo de granitele acestora, atingand, ca sa zicem asa, intangibilul si ajungand pana aproape cunoasterea vesnica si de Dumnezeu… Nu intamplator personaje precum colectionarul Emil sau doctorul Noiman sau Ambasadorul Skandic isi faceau aparitii cand nici nu te asteptai si bantuiau constiinta lui Bikinski: acestea erau semne foarte clare ca amestecul la care medita Bkinski era pe calea sa se produca, daca nu chiar se produsese deja, si ca in curand pictorul urma sa fie eliberat de surplusul de realitate si de fictiune, urmand sa vietuiasca intr-un univers aparte, cunoascut doar pentru el…
Bikinski citi mai departe din foaia adusa de Fratele Vant: “M-am intalnit, la rascruce, cu Adevarul cel bun. Statea cu bratele intinse si nimeni nu-i arunca un ban. ” Pai, cred ca si eu ca nu-i arunca, isi spuse Bikinski. Daca Adevarul cel bun statea cu mainile incrucisate pe piept si se uita in zare, cine sa-i arunce un ban in basca? In zilele noastre, lumea nu se mai opreste la rascruci de drumuri. Nu se mai inchina nici la Maica Domnului, nici la Iisus. O piatra kilometrica ar avea mai mare succes. Omul trece pe drum si arunca o privire in stanga sau in dreapta sa, sa vada cat mai e pana la oras. Nu i-ar strica Adevarului celui bun sa-si miste fundul de la rascruci de drumuri la Mitropolie. Acolo, daca isi va rasuci un pic picioarele si va intinde mana, se va alege cu bani buni. Dar se vede ca Adevarulului celui bun nu-i arde gatlejul, altfel n-ar fi stat pe ganduri si s-ar miscat din loc. Daca adevarul cel bun s-ar apuca de pictat icoane nu s-ar mai plange atat. Bikinski de ce era nevoit sa-si castige painea cea de toate zilele cu sudoarea fruntii si a talpilor, iar Adevarul nu? Sfarsit
* Din numarul urmator, Catalin Mihuleac, “Secvente”