Ghiulele s-au impotmolit in desert… Bikinski cauta sa-si stapaneasca gura. Dar acum gura nu-l mai asculta. Buzele se schimonoseau miscandu-se spasmodic: cuvintele fumegau printre crapaturi. Ii lunecau, gadilandu-l, printre degete. Odata iesit pe gura, cuvantul devenea o entitate independenta. Nimeni nu-l mai putea aduce inapoi.
     – A„a€šstia sunt dotati cu tot ce trebuie, spuse Bikinski, pe un ton ce se vroia zeflemitor.
     – O duc tot intr-o petrecere, iar cand le pui o pusca in mana…
     Conversatia continua. Bikinski statea cu mainile la urechi: nu vroia sa auda nici un cuvant. Oricum, banuia ce-o sa urmeze. Tramvaiul trecu de Maternitatea Cuza Voda, ajunse in dreptul sediul Partidului National taranesc, in curtea caruia se inalta bustul lui Coposu. Scaldat de soarele amurgului, chipul liderului taranist parea mic si scofalcit. Ochii ii priveau in zare, spre un viitor nedefinit. Tramvaiul trecu de semafor, aluneca pe langa umbra Manastirii Golia si se opri in Cucu. Cum se deschisera usile, Bikinski dadu sa iasa din tramvai, dar un domn care probabil statuse in spatele sau il apuca de umar.
      – Va rog sa-mi aratati legitimatia dumneavoastra, spuse pe un ton rece domnul.
       Bikinski se scotoci prin buzunare si scoase setul de bilete pe care il purta asupra lui. Noroc ca in timpul conversatiei nu statuse cu mainile san si avusese grija sa composteze un bilet vechi si apoi alesese, din setul pregatit, unul gaurit in cinci locuri. Il pusese deasupra celorlalte. Acum il intinse controlorului.
      – Poftiti, biletul meu, spuse Bikinski, cu o oarecare teama in glas. Cuvintele ascunse sub limba si in gaurile pregatite pentru plombe de doctorul Noiman il puteau da de gol.
       – V-am cerut sa-mi prezentati legitimatia dumneavoastra, nu biletul, spuse controlorul.
       – Ce fel de legitimatie? intreba Bikinski.
       – Legitimatia dumneavoastra de serviciu sau buletinul de identitate.
       –  Servicul meu e strada, spuse Bikinski.
       – Asta o stim. Bateti strazile de dimineata pana seara. Va tociti pingele pe asfalt. Sunteti in vizorul nostru de mult timp. Totusi, spuneti-mi concret: cu ce va ocupati? facu controlorul pe acelasi ton sever.
       – Vand ziare, vechi si noi.
       – Numai atat?
       – In timpul liber pictez icoane. Pe lemn si sticla.
       – Va sa zica asa, pictati icoane…
       – Noaptea, cand am insomnii, completa Bikinski.
       – Si din ce cauza aveti insomnii? Controlorul i se uita drept in ochi. Privirea sa albastra, sfredelitoare il rascolea pe Bikinski pana-n rarunchi. Figura i se parea destul de cunoscuta. Unde-l mai intalnise pe controlor? Conversatia aluneca pe un teren nesigur. Lui Bikinski incepu sa-i fie teama. Daca-l aresteaza? Daca telefoneaza dupa dubita si-l baga dupa gratii? Ce vor spune de setul de bilete gasit asupra sa? Ce va trebui sa le indruge ca sa scape cu basmaua curata? Oare daca le va spune ca e colectionar de bilete, politia il va crede? Bikinski cunostea cativa colectionari de timbre care se intruneau in fiecare joi, la ora 11, in parculetul din Podu Ros. Printre ei se afla si un fost politist, care ar putea, la o adica, sa depuna marturie ca Bikinski era interesat de timbre. Totusi, chestiunea cu biletele era cusuta cu ata alba. Bikinski, in peregrinarea sa, daduse si peste un om care facea colectie de scame si de ate. Le culegea cu penseta de pe hainele calatorilor, iar acasa descifra semnele. Cauta semnele hazardului, in functie de lungimea scamei sau de forma pe care o capata ata dupa ce-o incolacea pe degetul lui aratator si apoi o lasa sa se desfasoare pe o coala de hartie pe care erau desenate insemnele Kabalei. Indeletnicirea aceasta nu-i adusese cine stie ce chilipir, in afara de faptul ca-si burdsise dulapurile cu ace, ate, scame si mosoare, in rest ii mergea din ce in ce mai rau. Nevasta il parasise, dar fostul ginecolog Emil persevera in pasiunea sa. Nedereticata de o mana de femeie, casa se transforma in scurt timp intr-un adevarat depozit de vechituri. In imobilul situat in centrul vechi, moliile si gandacii de bucatrie roiau si fosgaiau incepand cu casa scarii, lift, si terminand cu uscatorul. Intreg blocul fusese invadat de molii si gandaci. Vecinii facusera plangeri la administratie si la autoritati, dar nimeni nu luase nici un fel de masuri. Ramas singur in apartamentul sau compus din trei camere si un balcon in forma de potcoava, colectionarul aducea in fiecare zi, de prin fel de fel de gunoaie, noi mostre pentru colectia sa. Daca existau oameni care colectionau scame, de ce sa nu existe si altii care sa colectioneze bilete de tramvai sau mucuri de tigare? Colectia de bilete era, in fond, un lucru viabil. Bikinski se pregatea tocmai sa argumenteze, dar controlorul enervat pe tacerea pictorului repeta intrebarea: De ce Bikinski nu putea dormi?
        Bikinski nu stia din ce cauza nu putea inchide geana peste geana noaptea.
        La cuvantul geana, controlorul facu: Ihi, la cine faceti aluzia asta atat de stravezie? Apoi adauga pe un ton insinuant:
        – Nu cumva pentru ca ziua raspandinti fel de fel de zvonuri?
        – Eu?! spuse Bikinki, mirat. Eu raspandesc zvonuri?! Eu imi vad de treburile mele: vand ziare si, uneori, cate o icoana…
        – Aveti autorizatie? intreba controlorul.
        Bikinski nu avea nici un fel de autorizatie. Prelua ziarele de la un chiosc si le revindea, la un pret mai mare sau mai mic. Pe cele proaspete la un pret mai mare, iar pe cele vechi la un pret redus. Afacerea nu-i aducea cine stie ce castig, dar, luate una peste alta, cu ceea ce reusea sa mai ia pe vreo icoana, reusea sa se descurce. La ce i-ar fi trebuit autorizatie ca sa vanda ziare prin localuri sau pe strazi?
       – Ce fel de autorizatie? facu Bikinski.
       – Daca nu aveti, atunci prezentati-mi legitimatia de identitate. Sau nici pe asta n-o aveti?
       – Ce fel de identitate? intreba Bikinski. Eu sunt identic cu mine insumi si numai cu mine insumi, continua el. De fapt, de data asta nu vorbi el. Vorbi gura independent de el. Bikinski ar fi vrut sa spuna cu totul altceva. Cauta sa adopte un ton cat mai impaciuitor.
       – Continuati sa faceti pe interesantu’, spuse controlorul. Te rog sa inchizi usile, si sa nu mai lasi pe nimeni sa coboare, striga el spre vatman. Vatmanul apasa busonul si inchise toate cele trei usi. Apoi tramvaiul se urni din loc. Vad ca trebuie sa schimb foaia cu tine, spuse controlorul, abandonand tonul politicos si luandu-l pe Bikinski la per tu. Caci astia alde tine, continua el, nu ‘nteleg de vorba buna.
       – Dar ce-am facut? intreba cu voce mirata pictorul.
       – Cum ce-ai facut, nenorocitule?! Dupa ce mergi fara bilet si nici nu posezi autorizatie de vanzare a ziarelor, mai faci si provocari. Cuvantul “nenorocit” controlorul il folosea cu parcimonie, atunci cand situatia o cerea. De obicei efectul era unul covarsitor: initial interlocutorul se enerva, apoi se muia ca o carpa. Capata toate tarele unui om batut de soarta.
       – Cum adica merg fara bilet? spuse Bikinski. Poftiti biletul.
       – Nu umbla cu prostii, spuse controlorul. Biletul e vechi. Crezi ca nu stim ca umbli cu fofarlica? Ia da incoace tot setul pe care-l ai in mana…
       – Care set?! facu Bikinski.
       Controlorul insa ii smulse setul de bilete din mana si-l baga in buzunarul sau.
       – Aceasta constituie un abuz, incalcati dreptul constitutional, spuse moale pictorul. Acum cuvintele din cavitatea sa bucala se ascunsera care incotro. Cuvantul “nenorocit” cazuse asupra lor ca un trasnet. Le paraliza din start orice avant. Din teroristi afgani devenisera niste harciogi. Harciogii insa misunau prin galerii. Din cand in cand, ieseau cu precautie afara, se ridicau pe labutele din spate, si in pozitia tarus stateau de veghe. Daca adversarul ceda teren, se transformau din nou in kamikaze. Situatia devenea din ce in ce mai complicata.
        – Biletele fac parte din colectie, spuse Bikinski.
        – Gura, facu amenintator controlorul.
        – Cred ca abuzati de functie, spuse Bikinski, neconvingator. In fond, adauga el, v-am aratat biletul compostat in regula. Nu inteleg ce doriti de la mine…
        – Shut up, facu controlorul. ti-am cerut actele de identitate, nu biletul.
        – Dar pentru ce, in ce calitate? intreba pe acelasi ton smerit pictorul Bikinski.
        – In calitatea asta, si controlorul ii vara sub nas insigna sa de sub rever, pe care se vedea doi vulturi cu ciocurile larg deschise, cu ghearele infipte in coarnele bourului moldav. Sub  insigna scria cuvantul “comisar”.
        – Ai tulburat linistea publica, spuse comisarul foarte sigur pe el.
        – Eu? facu Bikinski.
        – Si ai atentat la bunele moravuri.
        – Cum adica am atentat la bunele moravuri!?
        – Gura, suiera comisarul.
        – Daca imi porunciti sa tac, tac, spuse Bikinski.
        – Shut up, se stropsi la el falsul controlor. Aici eu vorbesc.
         – Do you speak English? spuse pe un ton spasit Bikinski. De fapt, nici nu vorbi el. Vorbea iar gura independent de el. Harciogii iesisera din vizuini si se tarau in patru labe in fata cuvantului “nenorocit”. Vrand sa-l imbuneze, alcatuira, schelalaind ca niste mici jigodii fara capatai, singura fraza englezeasca pe care pictorul o memorase in peregrinarile sale prin hoteluri si pe la casele de schimb valutar. Fraza il scoase cu totul din sarite pe comisar.
         – O sa am grija sa nu mai faci pe desteptu’, facu comisarul, congestionandu-se la fata.
         – N-am vrut sa va jignesc, spuse Bikinski. Chiar asa, se schimonosi cineva dinlauntrul lui.
         – Ai atentat la siguranta nationala, spuse comisarul. Ai incalcat articlolul 19 al Codului penal.
         – Ce fel de siguranta, domnu’ comisar? spuse Bikinski. N-am facut nimic rau. Nici nu m-am manifestat.
         – Nu sunt comisar, ci colonel. Nu te-ai manifestat, dar ai adus grave injurii armatei.
         – Ce fel de injurii? intreba cu naivitate pictorul.
         – Spune armata si trage apa, zise colonelul.
         – N-am zis eu asa ceva, spuse cu sinceritate Bikinski. Exista martori…
– Dar “colonelul Dunare”, Dar “Romania tara tuturor posibilitatilor”, “ca la armasar” si alte bazaconii, toate acestea cine le-a indrugat, nu cumva eu? spuse falsul controlor. Adica noi facem sacrificii si cautam sa ne integram, sa ne gasim locul nostru in lume, si vine un neispravit ca tine si ne improasca cu noroi…



Subiecte #episodul#III#oldid24448#Talpi