*
* *
Când automobilul s-a oprit între Garibaldi și Pedro de Mendoza, o lună nouă sfâșia întunericul într-un colț, luându-se la întrecere cu lumina electrică a unui bec ce lucea prin frunziș. Când a coborât din mașină, Max s-a apropiat de Mecha pe ascuns și a prins-o de braț în timp ce deschidea închizătoarea colierului de perle, pe care l-a lăsat să cadă în cealaltă mână ca să-l pună în buzunarul hainei. A apucat să vadă ochii femeii, surprinși și foarte deschiși în umbra și strălucirea distantă a luminii electrice, și i-a pus două degete pe buze, oprind cuvintele pe care ea se pregătea să le rostească. Pe urmă, când toți s-au îndepărtat de automobil, dansatorul monden s-a apropiat de fereastra deschisă.
– Aveți grijă de asta – a spus cu glas încet.
A luat Petrossi șiragul fără să spună nimic. Cozorocul șepcii îi adumbrea chipul, așa că Max n-a putut să vadă bine expresia feții lui. Doar strălucirea unei priviri. Aproape complice, i s-a părut.
– Puteți să-mi împrumutați pistolul dumneavoastră?
– Bineînțeles.
A deschis șoferul torpedoul și a pus în mâna lui Max un Browning mic și greu, al cărui nichel a strălucit o clipă în semiîntuneric.
– Mulțumesc.
I-a ajuns din urmă pe ceilalți Max, fără să arate când s-a reunit cu grupul că a observat privirea scrutătoare pe care i-a aruncat-o Mecha.
– Deștept băiat– a murmurat ea.
A spus-o luându-l de braț cu toată naturalețea. Doi pași mai în față, Rebenque enumera virtuțile eterului Squibb, de vânzare la farmacii, care este de-ajuns, a zis, dacă pui un strop într-un pahar și îl inhalezi între o cupă și alta, ca să te simți în al nouălea cer. Deși raviolii lui Margot – un râs de lichea, acum că legaseră o prietenie solidă – sunt într-adevăr inegalabili. Dacă nu cumva, firește, domnii nu preferă ceva mai tare.
– Cât de tare? – a vrut să știe De Troeye.
– Opiu, amice. Sau hașiș, ce poftiți. Chiar și morfină… Se găsesc de toate.
Au traversat strada vorbind, încercând să nu se împiedice de șinele de tren părăsite printre care creșteau buruieni. Simțea Max greutatea reconfortantă a armei în buzunar, în timp ce se uita la spatele fanfaronului, lângă care De Troeye mergea fără grijă, ca și cum s-ar fi plimbat pe strada Florida, cu pălăria pe ceafă, cu dansatoarea la braț bocănind cu tocurile pe asfalt. Au ajuns astfel la Casa Margot, o clădire decrepită cu urme de veche splendoare, lângă un mic restaurant închis la ora aceea, la intrarea căruia erau rufe întinse la uscat și un covor de resturi de creveți și gunoaie. Mirosea a umezeală, a solzi și capete de pești, a pâine neagră râncedă, dar și a mâlul din Riachuelo, a catran și a rugină de ancore.
– Cel mai bun local din La Boca – a zis Rebenque, și Max s-a gândit că el e singurul care a sesizat ironia.
Odată înăuntru, totul s-a petrecut fără politețuri superflue. Localul era un fost bordel transformat în stabiliment de fumat; iar Margot, o femeie în vârstă și cu multe cărnuri, vopsită roșu-arămiu, care după ce fanfaronul i-a șoptit ceva la ureche s-a întrecut în politețe și favoruri. Pe peretele vestibulului, a observat Max, erau trei portrete neobișnuite ale lui San Martín, Belgrano și Rivadavia; ca și cum în timpul destinației anterioare a clădirii, cu o clientelă mai selectă, proprietarul a vrut să dea un anumit aer de respectabilitate bordelului. Dar asta era singura dovadă de respectabilitate ce se putea găsi acolo. Parterul se prelungea cu un salon plin de fum, întunecos, care era luminat în loc de lămpi electrice cu vechi lămpi de gaz al căror emanații rarefiau atmosfera. Mirosea a gaz amestecat cu insecticid Bufach, tutun și hașiș, și mirosul se impregna în haine, draperii și mobile; și la asta se adăuga sudoarea celor șase perechi – unele formate din doi bărbați – care dansau foarte lent, îmbrățișate și aproape imobile, indiferente la muzica pe care un tânăr chinez, cu perciunii terminați cu vârfuri ascuțite ca un trădător de cinema, o punea la un tonomat pe care îl supraveghea ca să schimbe plăcile și să învârtească la manivelă. Casa Margot, a tras concluzia Max, confirmându-și temerile, era unul din acele locuri unde, la prima ceartă, puteau apărea cuțite și șișuri din veste, cingători, pantaloni, și chiar din pantofi.
– Minunat și autentic – a spus admirativ De Troeye.
Și Mecha părea încântată de local. Observa totul cu un surâs vag, ochii strălucitori și buzele întredeschise ca și cum a respira în acea ambianță i-ar fi ascuțit simțurile. Uneori privirea ei se oprea asupra lui Max, cu un amestec de excitație, recunoștință și promisiuni. Brusc, dorința lui Max a devenit mai presantă și fizică, deplasând neliniștea provocată de loc și de companie. A admirat în voie, de foarte aproape, șoldurile Mechei în timp ce proprietăreasa îi conducea pe toți la etajul de sus, într-o cameră mobilată în stil turcesc, luminată de două lămpi cu gaz verzi așezate pe o măsuță joasă, cu covoare arse de țigări și două divane mari. A adus sticle de așa-zisă șampanie și două mănunchiuri de țigări un chelnăr enorm, cu cărare la mijloc și înfățișare de uriaș de bâlci, și s-au instalat toți pe divane cu excepția lui Rebenque, care a dispărut cu patroana să caute, a zis zâmbind, grăunțe pentru canari. În acel moment dansatorul monden luase deja o hotărâre, așa că a ieșit pe culoar ca să-l aștepte când se
întoarce. De jos, pe scară, urcau acordurile tangoului „Caminito del taller” smulse șanțului de ebonită de acul gramofonului. A apărut repede fanfaronul; aducea țigări cu hașiș și jumătate de duzină de pliculețe de hârtie cerată de jumătate de gram, bine împăturite.
– Vreau să vă rog ceva – a spus Max. Ca între bărbați.
Îl privea licheaua cu bruscă suspiciune, calculând care sunt intențiile celuilalt. Zâmbetul, încă încremenit sub mustața creolă, i-a înghețat pe buze.
– Sunt combinat cu doamna de mult timp – a continuat Max. Și domnului îi place Melina.
– Și?
– Cinci e un număr impar.
Părea că celălalt reflectează la numerele pare și impare.
– Măi, gagiule – a zis în cele din urmă. Mă iei de prost.
Tonul brusc nu l-a neliniștit pe Max. Încă nu. Pentru moment, nu erau decât doi câini de mahala, unul mai bine îmbrăcat decât celălalt, adulmecându-se pe o ulicioară. Urma aranjamentul.
– Plătim tot – a subliniat, accentuând pe „tot”, în timp ce arăta pliculețele de jumătate de gram de hașiș. Asta, și restul. Cât trebuie.
– Bărbatul e doldora de lovele – a spus Rebenque meditativ, de parcă i-ar fi împărtășit gândurile. Ați văzut ce pantofi are?… Un fraier căruia îi ies pițulele și prin pori, stil Paris.
– O să se-ntoarcă la hotel cu portofelul gol. Vă dau cuvântul meu.
Ultima frază se pare că l-a satisfăcut pe celălalt, pentru că l-a studiat pe Max cu atenție sporită. În Barracas sau La Boca, oricine înțelege ce înseamnă să-ți dai cuvântul. Aici se respecta mai mult cuvântul dat decât în cartierele elegante ca Palermo sau Belgrano.
– Ce s-a întâmplat cu colierul doamnei? – fanfaronul, cu memorie bună, își pipăia baticul alb înnodat la gât în loc de cravată. Nu-l mai are.
– Poate că l-a pierdut. Dar asta n-are nici o legătură. E din altă poveste.
Continua banditul să-l țintuiască cu privirea, fără să-i dispară zâmbetul înghețat.
– Melina e o cocotă scumpă… De treizeci de marafeți pe noapte – tărăgăna vorbele răsucindu-le, ca și cum ambiția i-ar fi ascuțit accentul. O bomboană.
– Bineînțeles. Dar nu vă faceți griji. O să fiți recompensat.
Și-a dus degetul la borul pălăriei celălalt, împingând-o un pic pe spate, și și-a luat chiștocul de trabuc pe care îl ținea după ureche. Continua să se uite la Max șovăielnic.
– Vă dau cuvântul meu – a repetat acesta.
Aplecându-se, fără să spună nimic, Rebenque a aprins un chibrit de talpa pantofului. Apoi l-a studiat din nou pe interlocutorul său, prin primul rotocol de fum. A băgat Max o mână în buzunarul de la pantaloni, exact sub greutatea Browning-ului.
– Ați putea bea ceva jos – a sugerat – , ascultând muzică bună și fumând o bună țigară de foi. Cu calm… Și ne vedem după aceea.
Se uita celălalt la mâna ascunsă. Sau poate ghicea existența armei.
– Sunt cam pe drojdie, amice. Scoateți niște pițule ca aldămaș.
A scos Max mâna din buzunar, calm. Nouăzeci de peso. Era ce-i mai rămăsese, în afara celor patru hârtii de cincizeci ascunse în spatele oglinzii, în camera de la pensiune. Rebenque a luat banii fără să-i numere, și în schimb i-a dat cele șase pliculețe de cocaină. Trei peso fiecare, a spus indiferent, hașișul este invitație din partea casei. O să facă socoteli mai târziu. Nota de plată totală.
– Mult bicarbonat? – a întrebat Max, uitându-se la ravioli.
– Normal – licheaua își dădea peste nas cu unghia lungă de la degetul mic. Dar se duce lin, ca uleiul.
– Las-o să te sărute, Max.
A refuzat dansatorul monden. Era în picioare, cu haina încheiată și cu spatele sprijinit de perete, lângă unul din divanele turcești și fereastra deschisă spre întunericul străzii Garibaldi. Fumul aromat al hașișului, care se ridica până se pierdea în spirale ușoare, îl făcea să țină ochii întredeschiși. Trăsese doar un fum din țigara care se consuma între degetele lui.
– Prefer să-l sărute pe soțul tău… El îi place mai mult.
– De acord – a râs Armando de Troeye, cu o cupă de șampanie la gură, pe care o golea. Să mă sărute pe mine.
Compozitorul era așezat pe celălalt divan, în cămașă și vestă, cu manșetele suflecate, și cu nodul de la cravată slăbit, cu haina aruncată pe jos la întâmplare. Abajururile lămpilor de gaz învăluiau odaia într-o penumbră verzuie, ce arunca reflexe schimbătoare, ca niște străluciri uleioase, pe pielea celor două femei. Mecha stătea lângă bărbatul ei, sprijinită cu un aer nepăsător pe pernele de damasc fals, cu brațele goale și picioarele încrucișate. Își scosese pantofii și, din când în când, își ducea la gură țigara de hașiș, trăgând adânc.
– Sărută-l, hai. Sărută-l pe bărbatul meu.
Melina, dansatoarea de tangou, stătea în picioare între cele două divane. Cu câteva momente înainte schițase un dans pe presupusul ritm al muzicii de jos, ce de-abia se auzea din spatele ușii închise. Era desculță, amețită de hașiș, cu bluza descheiată pe sânii ce se balansau grei și plini. Ciorapii și lenjeria ei de corp erau niște ghemotoace de mătase neagră pe covor, și după ultimele mișcări ale dansului lasciv și silențios pe care tocmai le făcuse, încă își mai ținea cu amândouă mâinile fusta strâmtă stil apaș ridicată până la jumătatea coapselor.
– Sărută-l – a insistat Mecha. Pe gură.
– Nu sărut pe gură – a protestat Melina.
– Pe el, da… Sau pleci de-aici.
A râs De Troeye în timp ce dansatoarea se apropia și, dându-și la o parte părul blonde de pe față, urcată pe divan, călare peste el, îl săruta pe gură. Ca s-o facă în această poziție a trebuit să-și ridice și mai mult fusta, și lumina verde și uleioasă de gaz a alunecat pe pielea ei, de-a lungul picioarelor goale.
– Aveai dreptate, Max – a spus compozitorul, cinic. Eu îi plac mai mult.
Își băgase mâinile sub bluză și mângâia sânii dansatoarei. Mulțumită a două pliculețe de cocaină care erau deschise și goale pe măsuța orientală, compozitorul părea treaz cu tot alcoolul pe care în acel moment îl avea în sânge. Se întrezărea doar, a observat dansatorul monden cu curiozitate aproape profesională, o anumită stângăcie în mișcări și în felul cum se întrerupea și căuta, cu eforturi, câte un cuvânt împleticit pe limbă.
– Chiar nu vrei să încerci? – l-a invitat De Troeye.
A surâs Max evaziv, cu prudență și mult calm.
– Mai târziu… Poate mai târziu.
Tăcea Mecha, cu țigara aprinsă în gură, legănându-și unul din picioarele desculțe. Și-a dat seama Max că nu se uită la Melina și la De Troeye, ci la el. Părea lipsită de expresie și poate meditativă, ca si cum scena cu soțul ei și cealaltă femeie i-ar fi fost indiferentă sau o propusese doar ca un dar făcut dansatorului monden. Cu exclusivul scop de a-l studia pe el în timp ce se petrecea totul.
– Ce mai așteptăm? –a zis pe neașteptate.
S-a ridicat în picioare încet, netezindu-și poalele rochiei aproape ceremonioasă, cu țigara de hașiș încă în gură, și apucând-o pe Melina de umeri a făcut-o să se scoale, îndepărtând-o de soțul ei, ca s-o conducă până la Max. Se lăsa condusă cealaltă, ascultătoare ca un animal supus, legănându-și sânii goi pe care transpirația lipea bluza descheiată.
– Frumoasă și vulgară – a spus Mecha, privindu-l pe Max în ochi.
– Mă doare-n cur – a răspuns el, aproape cu blândețe.
Era prima dată că spunea o vorbă porcoasă în fața soților De Troeye. Ea i-a susținut privirea o clipă, cu ambele mâini pe umerii Melinei, și apoi a împins-o fără violență până când pieptul umed și cald al dansatoarei s-a sprijinit de cel al lui Max.
– Fii drăguță cu el – a șoptit Mecha la urechea femeii. E băiat bun de mahala… Și dansează minunat.
A căutat Melina cu gesturi stângace și o expresie buimacă buzele bărbatului, dar acesta s-a dat în lături enervat. Aruncase țigara pe fereastră și răspundea de aproape privirii Mechei, încețoșată de contre-jour-ul verzui al lămpilor de gaz. Ea îl studia cu aparentă răceală tehnică, a observat. Cu o extremă curiozitate ce părea științifică. Între timp, dansatoarea descheiase haina și vesta lui Max și se ocupa de nasturii care țineau bretelele și cei care închideau betelia pantalonilor.
– Un băiat bun și primejdios – a insistat Mecha, enigmatică.
Apăsa cu mâinile pe umerii Melinei, obligând-o să îngenuncheze în fața lui și să-și apropie fața de sexul lui. În acel moment s-a auzit în spatele femeilor glasul lui De Troeye:
– Nu mă lăsați pe dinafară, ce dracului.
De puține ori văzuse Max atâta dispreț ca cel ce făcuse să fulgere ochii Mechei înainte de a-și întoarce capul spre soțul ei, privindu-l fără să-și dezlipească buzele. Și dar-ar Domnul, și-a zis în grabă, ca niciodată să nu mă privească o femeie în felul acesta. La rândul lui, strângând din umeri și resemnat la rolul de spectator, De Troeye și-a umplut altă cupă de șampanie, a golit-o dintr-o înghițitură, și s-a apucat să desfacă un ravioli de cocaină. Mecha între timp s-a întors iar spre Max; și în vreme ce dansatoarea, îngenuncheată și docilă, ajungea la obiectul manevrei cu puțin sârg profesional – cel puțin avea o limbă umedă și caldă, a apreciat Max obiectiv – , Mecha a lăsat să cadă țigara pe covor și și-a apropiat buzele de cele ale bărbatului fără să ajungă să le atingă, iar pupilele ei păreau că prind culoarea verzuie a gazului. A rămas așa un timp îndelungat, privindu-l nemișcată și foarte de aproape, cu gâtul și chipul profilate pe racursiul de semiîntuneric și cu gura la mai puțin de un deget de cea a lui Max, pe când acesta își umplea simțurile cu suava fâlfâire a respirației ei, apropierea de trupul zvelt și delicat, aroma de hașiș, parfumul vag și ușoara transpirație ce se împerecheau pe pielea femeii. A fost asta, și nu neîndemânatica execuție a Melinei, ceea ce i-a stârnit cu adevărat dorința; și când carnea s-a întărit în sfârșit, încordată și ieșind din haine, Mecha, care părea că pândește clipa, a dat-o la o parte brusc pe dansatoare și s-a lipit cu violență lacomă de gura lui Max, târându-l spre divan în timp ce în spatele ei răsuna râsul bucuros al soțului.
Fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom. Traducere de Dan Munteanu Colan. Pe coperta spaniolă, pe care o reproducem și noi, e o fotografie a lui Grace Kelly, la Carlton Hotel din Cannes, în 1955, făcută de Edward Quinn, fotograful celebrităților de pe Coasta de Azur, în anii 50, dar și al lui Picasso și al altor artiști faimoși.