Reproducem, începând cu acest număr, fragmente dintr-o enciclopedie de istorie foarte necesară într-o lume atât de frămânattă și schimbătoare cum este cea în care trăim. Fragmentele se referă la patru noi state apărute recent pe harta lumii.
Trăim – precizează autorul enciclopediei într-un cuvânt înainte – într-o lume în care procesul de integrare a economiilor și finanțelor lumii, desemnat cu un termen folosit tot mai insistent începând din anii ’80, astăzi curent, globalizare, cu evidente dimensiuni politice și culturale și cu evidente beneficii și crize, a devenit ireversibil. Pe zi ce trece lumea tinde a se converti tot mai mult într-o scenă unică sau, mai degrabă , într-o multitudine de scene în care nu numai că frontiera dintre spațiul interpreților și al spectatorilor se șterge, dar spectatorii devin, cu sau fără voia lor, direct implicați în acțiune.În același timp, nu poate fi ignorat procesul, concomitent, de diferențiere și segmentare a hartei geopolitice a lumii. În principal produsul secolului XX, harta lumii (numai un sfert dintre state pot fi regăsite pe cea din anul 1900) obligă și astăzi comunitatea internațională să ia act de apariția a noi entități statale.. Cu Sudanul de Sud, ultima țară care, în 2011, și-a proclamat independența, numărul statelor suverane de pe glob s-a ridicat la 196. Sub semnul unei mobilități aparte s-a aflat continentul european. Din cele 46 de state europene de astăzi, nu mai puțin de 17 și-au proclamat suveranitatea sau și-au desenat un nou contur pe hartă după 1989, odată cu ieșirea de pe scena istoriei a celei mai mari utopii a secolului XX.
Această retrasare a granițelor, implicând nu doar opțiunea unor comunități pentru forjarea de noi proiecte statale, ci și noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversități sau noi alianțe, noi asocieri, este, în mare măsură, tributară memoriei istorice, și, odată cu ea, redefinirii identității naționale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state de astăzi nu înseamnă doar a-ți satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înțelege desfășurarea evenimentelor de pe scena contemporană. Lucrarea de față se vrea un instrument pentru a înlesni această înțelegere.
Textele consacrate istoriei fiecărei țări au ca punct de plecare capitolul de istorie elaborat de autor pentru Enciclopedia statelor lumii, apărută în unsprezece ediții începând din 1975. Revizuirea și actualizarea capitolului respectiv pentru fiecare nouă ediție s-au dovedit deosebit de instructive, oferind mereu noi prilejuri de meditație asupra traiectoriei popoarelor și statelor și constituind un imbold pentru realizarea acestei lucrări consacrate exclusiv istoriei entităților statale. O istorie decupată, sintetizată, diagnosticată potrivit percepției, orizontului, referințelor spațiului românesc, diferită de liniile degajate, de evenimentele subliniate etc. în diferite alte zone ale globului, cu alte culturi politice, cu alte repere, alte conexiuni alte sisteme de valori.
Câteva coordonate sincronice esențiale – situare, vecini, suprafață , populație, produsul intern brut pe locuitor ș.a. -, care precedă schița istorică propriu-zisă , au fost considerate absolut necesare pentru mai buna înțelegere a traseului istoric, adesea atât de sinuos și complex, al diferitelor state.
ERITREA
Nume oficial: Statul Eritrea * Situare: în nord-estul Africii * Vecini: Sudan, Etiopia, Djibouti, Marea Roșie * Suprafață: 117 600 km² (99) * Populație: 6 086 000 loc. (106); urbană (22%); * Capitală: Asmara (649 000 loc.) * Limba oficială: araba, tigrinya și engleza * Forma de stat: republică prezidențială * Monedă: 1 Nafka â 100 Cents * Alfabetizare: 58,6% * PIB total (mil. $): 3 978 (160) * PIB/loc: 700 (185) * Indicele dezvoltării umane: 0,349 (175)
ISTORIA. În primele sec. ale milen. 1 d.Hr., terit. E. face parte din Regatul etiopian Aksum (adăpostind prinipalele porturi ale acestuia la Marea Roșie), regat care în sec. 4-6 își extinde autoritatea și asupra SV Pen. Arabia; în sec. 4 este adoptat creștinismul de orientare monofizită. După decăderea, în sec. 7, a statului Aksum, litoralul E. este ocupat, în sec. următor, de arabi. În Ev. Med., terit. E. este viu disputat de etiopieni, portughezi și turci. Prov. a statului etiopian până la jumătatea sec. 16, E. este controlată apoi de Imp. Otoman, orașul Massawa fiind ocupat în 1868 de egipteni. În anii ’80 ai sec. 19, Italia își extinde în etape autoritatea asupra litoralului eritrean, încercarea de a pătrunde mai adânc în reg. din interior fiind blocată în urma înfrângerii de la Dogali (26.1.1887). După ce ocupă, în 1882, portul Assab, italienii anexează, în 1885, Massawa și Beilal, în 1889, Asmara și Keren, proclamând, în 1890, întreaga coastă a E. colonie a Italiei. Numele E., dat acum, provine din denumirea antică a Mării Roșii – Mare Erythraeum. E. este transformată într‑o bază de operațiuni în vederea cuceririi întregii Etiopii, dar corpul expediționar italian este înfrânt în bătălia de la Adua (1.3.1896), astfel încât Pacea de la Addis Abeba (26.10.1896) statuează independența regatului etiopian și fixează frontiera eritreano‑etiopiană pe linia Mareb‑Belasa‑Mura. * Devenită, în urma anexării italiene, o entitate geografică și politică distinctă, E. este unită, după ocuparea Abisiniei de către Mussolini (1935-36), cu Somalia Italiană și Etiopia, în Africa de Est Italiană (1936-41), cu reședința la Asmara. La începutul celui de‑al Doilea Război Mondial, ofensiva forțelor engleze, pornite din Sudan, se soldează cu eliberarea Etiopiei și ocuparea E., care rămâne, în perioada 1941-52, terit. sub administrare britanică. În 1952, în urma unei rezoluții ONU, E. este integrată ca o reg. autonomă în Etiopia, dar autoritățile de la Addis Abeba abrogă acest statut federal în 1962, transformând E. într‑o simplă prov. a statului etiopian. * Împotriva noilor autorități ia naștere, în 1961, o mișcare de gherilă ce va dura peste trei decenii, sprijinită de lumea islamică, al cărei obiectiv inițial îl constituie obținerea autonomiei, apoi separarea E. de Etiopia. În fruntea rezistenței armate se situează Frontul de Eliberare a Eritreii (f. în 1958, la Cairo), din care se desprinde, în 1970, Frontul Popular de Eliberare a Eritreii (FPEE), ce respinge cu o tenacitate eroică toate ofensivele armatei etiopiene (secondată inițial de consilieri americani, iar din 1977 de consilieri sovietici). La capătul celui mai îndelungat război de eliberare națională de pe continentul african, soldat cu aproape 100 000 de victime și o jumătate de mil. de refugiați, în condițiile prăbușirii regimului marxist impus de lt.‑col. Mengistu Mariam în Etiopia, FPEE ocupă, în febr. 1990, Massawa, iar la 24.5.1991 – ultimul centru de rezistență etiopian, orașul Asmara. În mai 1991 se constituie un guvern provizoriu condus de Isaias Afwerki, liderul FPEE, care va administra țara până la organizarea unui referendum asupra independenței. 99,8% dintre participanții la referendum desfășurat, la 27.4.1993, sub egida ONU, se pronunță pentru o E. suverană, rezultat recunoscut la 3.5.1993 de Etiopia, care pierde astfel orice ieșire la Marea Roșie. * La 24.5.1993, la Asmara, este proclamată oficial independența celui de‑al 52‑lea stat liber al Africii, independență recunoscută imediat de către Etiopia. În febr. 1994, FPEE se transformă în partid politic – Frontul Popular pentru Democrație și Justiție. Dacă FPEE condus de Isaias Afwerki (devenit, în 1993, șef al statului eritrean independent) a colaborat cu Frontul Democrat Revoluționar al Poporului Etiopian și cu Meles Zenawi (devenit ulterior prim‑min. al Etiopiei) la răsturnarea regimului marxist al lui Mengistu Mariam de la Addis Abeba în 1991, după 1995 relațiile dintre E. și Etiopia se răcesc. Problema delimitării frontierei dintre cele două state în reg. Badme (640 km2) generează, în mai 1998, după ocuparea acestei zone de către trupe eritreene, un sângeros război, soldat, până în mai 2000, cu peste 100 000 de morți în ambele tabere și cu ruinarea ec. a acestor țări considerate printre cele mai sărace din lume. În iun. 2000, beligeranții semnează, sub presiunea ONU, un acord de încetare a ostilităților. La 12.12.2000, președinții celor două state semnează la Alger un tratat de pace care prevede, între altele, crearea unei zone demilitarizate de 25 km de‑a lungul celor 1 000 de km ai frontierei comune, supravegheată de un contigent de 4 200 soldați sub mandat ONU. Hotărârea din apr. 2002 a Curții Permanente de Arbitraj de la Haga privind delimitarea frontierei eritreano‑egiptene, obiect al războiului din anii 1998-2000 dintre cele două state, este acceptată de ambele părți, dar transpunerea ei în practică de către Misiunea de demarcare a ONU (UNMEE) nu se realizează nici la 7 ani de la încetarea ostilităților, ultimul termen stabilit de Comisia frontalieră internațională – 30.11.2007 – fiind și el depășit. Percepția E., după proclamarea independenței (1993), ca “o nouă speranță” pentru procesul de democratizare a națiunilor africane, se estompează în viziunea internațională după rapida accentuare a tendințelor autoritare ale regimului președintelui Isaias Afwerki. Eroul cvasi‑mitic care timp de trei decenii a condus războiul de emancipare națională își subordonează toate pârghiile puterii și instituie unul dintre cele mai represive regimuri de pe glob. Alegerile anunțate pentru 2001 sunt amânate sine die. Peste 300 de lagăre de detenție împânzesc țara, jumătate din jurnaliști sunt încarcerați iar E. ocupă în 2010, pentru al patrulea an consecutiv ultimul loc în Indicele libertății presei mondiale. Din 2004 aproape 1 mil. de eritreeni (1/5 din pop.) părăsesc țara, care începe să fie catalogată drept cea mai sângeroasă dictatură de pe continentul african. Relațiile E. cu statele occidentale se răcesc. Sprijinul acordat de guvernul eritrean coaliției fundamentaliștilor islamici din Somalia vecină – Uniunea Tribunalelor Islamice -, care încearcă în 2006 să controleze întreaga țară în dauna Guvernului Federal de Tranziție de la Mogadishu, declanșează intervenția directă a armatei etiopiene pe terit. somalez și aduce în 2007 Etiopia și E. în pragul unui nou război. Ciocnirile izbucnite în iun. 2008 la frontiera cu vecinul meridional Djibouti sunt considerate de Franța, SUA, dar și de UA, ONU și Liga Arabă ca o incursiune a trupelor eritreene pe terit. străin și condamnate în consecință. Sancțiunile ONU (rezoluția 1907/23.12.2009) urmate de cele ec. și militare ale UE în 2010 izolează E. în comunitatea internațională care consideră regimul dictatorial al lui I. Afwerki ca un ferment al tensiunilor din zona Cornului Africii prin disputele frontaliere cu vecinii – Etiopia și Djibouti -, precum și prin sprijinirea insurecției islamiste radicale din Somalia.
Din volumul Enciclopedie de istorie universală de Horia C. Matei, în pregătire la Editura Meronia