Continuăm să reproducem fragmente dintr-o enciclopedie de istorie foarte necesară într-o lume atât de frământată și schimbătoare cum este cea în care trăim. Fragmentele se referă la patru noi state apărute recent pe harta lumii.
Trăim – precizează autorul enciclopediei într-un cuvânt înainte – într-o lume în care procesul de integrare a economiilor și finanțelor lumii, desemnat cu un termen folosit tot mai insistent începând din anii ’80, astăzi curent, globalizare, cu evidente dimensiuni politice și culturale și cu evidente beneficii și crize, a devenit ireversibil. Pe zi ce trece lumea tinde a se converti tot mai mult într-o scenă unică sau, mai degrabă , într-o multitudine de scene în care nu numai că frontiera dintre spațiul interpreților și al spectatorilor se șterge, dar spectatorii devin, cu sau fără voia lor, direct implicați în acțiune.În același timp, nu poate fi ignorat procesul, concomitent, de diferențiere și segmentare a hartei geopolitice a lumii. În principal produsul secolului XX, harta lumii (numai un sfert dintre state pot fi regăsite pe cea din anul 1900) obligă și astăzi comunitatea internațională să ia act de apariția a noi entități statale.. Cu Sudanul de Sud, ultima țară care, în 2011, și-a proclamat independența, numărul statelor suverane de pe glob s-a ridicat la 196. Sub semnul unei mobilități aparte s-a aflat continentul european. Din cele 46 de state europene de astăzi, nu mai puțin de 17 și-au proclamat suveranitatea sau și-au desenat un nou contur pe hartă după 1989, odată cu ieșirea de pe scena istoriei a celei mai mari utopii a secolului XX.
Această retrasare a granițelor, implicând nu doar opțiunea unor comunități pentru forjarea de noi proiecte statale, ci și noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversități sau noi alianțe, noi asocieri, este, în mare măsură, tributară memoriei istorice, și, odată cu ea, redefinirii identității naționale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state de astăzi nu înseamnă doar a-ți satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înțelege desfășurarea evenimentelor de pe scena contemporană. Lucrarea de față se vrea un instrument pentru a înlesni această înțelegere.
Textele consacrate istoriei fiecărei țări au ca punct de plecare capitolul de istorie elaborat de autor pentru Enciclopedia statelor lumii, apărută în unsprezece ediții începând din 1975. Revizuirea și actualizarea capitolului respectiv pentru fiecare nouă ediție s-au dovedit deosebit de instructive, oferind mereu noi prilejuri de meditație asupra traiectoriei popoarelor și statelor și constituind un imbold pentru realizarea acestei lucrări consacrate exclusiv istoriei entităților statale. O istorie decupată, sintetizată, diagnosticată potrivit percepției, orizontului, referințelor spațiului românesc, diferită de liniile degajate, de evenimentele subliniate etc. în diferite alte zone ale globului, cu alte culturi politice, cu alte repere, alte conexiuni alte sisteme de valori.
Câteva coordonate sincronice esențiale – situare, vecini, suprafață , populație, produsul intern brut pe locuitor ș.a. -, care precedă schița istorică propriu-zisă , au fost considerate absolut necesare pentru mai buna înțelegere a traseului istoric, adesea atât de sinuos și complex, al diferitelor state.
TIMORUL DE EST
Nume oficial: Republica Democratică a Timorului de Est * Situare: stat insular în Oceania, la nord-vest de Australia * Vecini: Indonezia, Marea Timor, Str. Wetar, Str. Ombai * Suprafață: 14 874 km² (154) * Populație: 1 201 000 loc. (154); urbană (28%); * Capitală: Dili (166 000 loc.) * Limba oficială: tetum și portugheza * Forma de stat: republică parlamentară * Monedă: 1 Dolar SUA = 100 Cents * Alfabetizare: 58,6% * PIB total (mil. $): 3 366 (165) * PIB/loc: 3 100 (139) * Indicele dezvoltării umane: 0,495 (145)
ISTORIA. Locuitorii T.E. sunt rezultatul topirii unor succesive valuri de imigranți (paleomongoloizi, polinezieni și melanezieni) originari din Asia de Est continentală și insulară. Vizitată de portughezi în 1520, Ins. Timor devine, în 1586, colonie lusitană, parte a Indiilor Portugheze. După instalarea olandezilor în Arh. Indonezian, aceștia ocupă, în 1618, orașul Kupang și devin apoi stăpânii jumătății apusene a insulei. Tratatul de delimitare a frontierei dintre posesiunile olandeze și cele portugheze este semnat în 1859. Din 1844 T.E. este administrat împreună cu Macao, din 1896 devine prov. de sine stătătoare. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, între 1942 și 1945, este ocupat de trupele japoneze. După proclamarea independenței Indoneziei, Timorul de Vest devine oficial, în 1949, prov. a statului indonezian, în timp ce T.E. rămâne în continuare o colonie a Portugaliei, prin legea organică adoptată în 1963 la Lisabona fiind declarat “prov. de peste mări” a acesteia. După victoria “revoluției garoafelor roșii” și instaurarea democrației în Portugalia (1974), Consiliul de Stat adoptă, în cadrul procesului de decolonizare, la 19.7.1974, legea privind recunoașterea dreptului la independență a T.E. și hotărăște, un an mai târziu, acordarea acesteia în 1978. Forțele politice din T.E. au însă opinii împărțite asupra viitorului ins. Frontul Revoluționar pentru Independența Timorului (FRETELIN), de stânga, solicită acordarea ei neîntârziată, Uniunea Democrată a Timorului (UDT) se pronunță pentru o independență progresivă, iar Uniunea Populară Democrată Timoreză (APODETI) militează pentru unirea cu Indonezia. În aug. 1975 izbucnește un război civil între FRETELIN, UDT și APODETI. Reușind să controleze o mare parte a terit., în condițiile retragerii administrației portugheze, FRETELIN declară unilateral independența și proclamă Republica Democrată a Poporului T.E.. Regimul conservator de la Jakarta, sprijinit de SUA, nu putea accepta constituirea unui T.E. independent cu o orientare marxistă. Armata indoneziană pătrunde în T.E. și ocupă la 7.12.1975 orașul Dili, reședința administrativă a acestuia. Guvernul local constituit la adăpostul baionetelor indoneziene cere alipirea la Indonezia. La 17.7.1976 președintele Indoneziei, gen. Suharto, semnează o lege prin care T.E. devine a 27‑a prov. a Indoneziei. ONU nu recunoaște această decizie, considerând că pop. terit. trebuie să fie liberă să‑și determine soarta prin organizarea de alegeri sub egida Națiunilor Unite. Problema T.E. rămâne înscrisă în continuare pe agenda Adunărilor Generale ale ONU. Beneficiind de un larg sprijin popular, FRETELIN continuă, timp de peste două decenii, lupta împotriva celor c. 40 000 de soldați indonezieni. Peste 200 000 de oameni, aproape un sfert din pop. țării, piere în timpul acestui conflict, în luptă sau răpusă de boli, foamete sau victimă a represiunii. Doi protagoniști ai luptei de eliberare națională din T.E., episcopul catolic Carlos Felipe Ximénes Belo și militantul pentru drepturile omului José Ramos‑Horta, primesc în 1993 Premiul Nobel pentru Pace, ca recunoaștere a eforturilor depuse în căutarea unei soluții pașnice a conflictului. După prăbușirea, în mai 1998, a regimului autocrat al președintelui Suharto, noua putere de la Jakarta acceptă pentru prima dată ideea consultării populației asupra statutului teritoriului. Liderul carismatic al luptei pentru independență, “Xanana” Gusmăo, este eliberat după 6 ani din închisoare, în febr. 1999, și negociază un prim armistițiu între FRETELIN și liderul milițiilor proindoneziene antiindependentiste, înarmate de armata de ocupație și deosebit de active din dec. 1998. După 16 ani de negocieri, Portugalia, fosta putere colonială, și Indonezia semnează la New York, la 5.5.1999, un acord privind organizarea unui referendum asupra statutului T.E. – autonomie în cadrul statului indonezian sau independență. În aceste condiții formațiunile paramilitare proindoneziene declanșează o cruntă teroare împotriva adepților desprinderii de Indonezia. Totuși, 78,5% dintre cei 450 000 de loc. cu drept de vot optează, în referendumul din 30.8.1999 (desfășurat în prezența observatorilor ONU), pentru independență. După aflarea rezultatului – la 4.9.1999, milițiile proindoneziene declanșează, în condițiile unei pasivități totale a armatei indoneziene prezente în teritoriu, o politică a pământului pârjolit soldată cu distrugerea edificiilor publice și a infrastructurii, cu mii de morți și exodul a 250 000 de persoane care părăsesc T.E. Rezoluția nr. 1 264 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite din 15.9.1999 aprobă trimiterea unei forțe internaționale de menținere a păcii în T.E. (INTERFET) pentru misiuni umanitare și restabilirea păcii și securității. Majoritatea militarilor și comanda supremă a operațiunii sunt asigurate de Australia. Primele contingente INTERFET debarcă la Dili în 20.9.1999, preluând fără luptă controlul asupra Capitalei, administrarea T.E. fiind realizată de misiunea internațională. Parlamentul de la Jakarta recunoaște oficial, la 20.10.1999, rezultatele referendumului, ultimii soldați indonezieni părăsind T.E. până la sfârșitul lunii oct. 1999. Misiunea de asistență a Națiunilor Unite pentru T.E., UNAMET, și o forță militară internațională de 10 000 de soldați supraveghează drumul spre independență al T.E. Adunarea Constituantă aleasă la 30.8.2001, dominată de reprezentanții FRETELIN, adoptă la 22.3.2002 noua Constituție a țării. José Alexandre “Xanana” Gusmăo, care a candidat ca independent, este ales președinte al viitorului stat la 14.4.2002. 220 000 de refugiați se întorc la casele lor. În prezența noului președinte, a lui Kofi Annan, secretarul general al ONU, a lui Jorge Sampaio, președintele Portugaliei, a șefei de stat indonezian, Megawati Sukarnoputri și a ex‑președintelui american Bill Clinton, la 20.5.2002 este proclamată la Dili, în mod oficial, independența Republicii Democratice a Timorului de Est, primul stat independent al sec. 21, al 192‑lea de pe glob. În aceeași zi, primul ministru Mari Alkatiri depune jurământul împreună cu cei 23 de membri ai cabinetului său. La 27.9.2002 T.E. devine membru al ONU. La 20.5.2002 T.E. devine un stat suveran. * Cea mai tânără națiune a lumii de la începutul sec. 21 pornește însă la drum în condiții dificile. Nici Portugalia, stăpânul colonial timp de patru secole și jumătate, nici administrația indoneziană, în cei 24 de ani de existență, nu au manifestat vreun interes pentru dezvoltarea țării. T.E., al 46‑lea stat al Asiei, este totodată și cel mai sărac al continentului, cu o pop. în proporție de 40% analfabetă, cu 70% din forța de muncă în șomaj, cu o infrastructură distrusă în proporție de 70%. Până la începutul exploatării zăcămintelor de țiței și gaze naturale din largul mării, în 2005/2006, bugetul de c. 60 mil. $ a fost constituit în cea mai mare parte din fondurile oferite de ONU și de alți donatori. Între “Xanana” Gusmăo (n. 1946), luptătorul de gherilă unanim respectat, devenit în 2002 primul președinte al T.E. independent, și cel dintâi prim‑min., Mari Alkatiri (n. 1949), musulman practicant, unul dintre liderii fondatori ai FRETELIN, care a trăit epoca confruntării în exil, apar divergențe de vederi în ceea ce privește depășirea conflictelor interne și amnistierea celor acuzați de acte de violență sau reconcilierea cu Indonezia. La doi ani de la proclamarea independenței, noile forțe de poliție aborigene preiau în mod oficial (20.5.2004) asigurarea ordinii interne, aflată din 1999 în sarcina unităților misiunii ONU, iar la 20.5.2005 sunt retrase ultimele “căști albastre” ale misiunii de menținere a păcii trimise de ONU (UNMISET) în 1999. În iul. 2005 T.E. devine al 25‑lea stat membru ASEAN. Prima criză politică internă a noului stat, izbucnită în 2006, pe fundalul confruntării dintre șeful statului și primul‑min., și se soldează cu părăsirea locuințelor de către 150 000 de persoane, care ajung să trăiască în lagăre. În 2006 Consiliul de Securitate al ONU decide trimiterea în T.E. a unei noi misiuni (MINUT), pentru a ajuta la consolidarea stabilității țării. După retragerea lui Mari Alkatiri, președintele “Xanana” Gusmăo îl numește la 10.7.2006 pe José Ramos‑Horta, militant pentru drepturile omului (Premiul Nobel pentru Pace în 1993), ca șef al guvernului. Delimitarea zonelor de suveranitate, bogate în hidrocarburi, din Marea Timor între T.E. și Australia tensionează, până la încheierea unui acord, în aug. 2004, relațiile dintre cele două state. Victorios în alegerile prezidențiale din mai 2007, J. Ramos‑Horta depune la 20.5.2007 jurământul ca nou șef al statului. FRETELIN, formațiunea politică condusă de fostul premier Mari Alkatiri, se situează pe primul loc în alegerile parlamentare din 30.6.2007 (cu 29% din voturi), urmat de partidul fostului președinte “Xanana” Gusmăo (23% din sufragii). Cum M. Alkatiri refuză constituirea unui guvern de coaliție cu X. Gusmăo, șeful statului îi încredințează acestuia din urmă formarea guvernului (8.8.2007), ceea ce tensionează din nou viața politică internă. La 11.2.2008, au loc, în condiții neelucidate pe deplin, două atentate. Rănit într‑un schimb de focuri în fața reședinței sale din Capitală, președintele José Ramos‑Horta este transportat la un spital din Australia, de unde se întoarce două luni mai târziu. Primul‑min. “Xanana” Gusmăo scapă nevătămat din al doilea atentat. Misiunea forțelor ONU de poliție însărcinate cu menținerea ordinei (UNMIT) este sporită la 1 600 de oameni și își vede prelungit mandatul până în 2009, apoi, cu câte un an, până în 2011, când, la 27.3.2011, ONU și UNMIT predau comanda unităților de poliție guvernului național, un semn al destinderii și normalizării atmosferei interne. O organizație de monitorizare a ajutoarelor externe primite de T.E. afirmă că numai 10% din cele 8 md. $ sosite în primul deceniu de independență au ajuns în ec. locală, restul fiind cheltuiți pentru remunerarea personalului din administrație, a străinilor și pentru achitarea importurilor. Vizita la Jakarta a primului‑min. “Xanana” Gusmăo, însoțit de membri ai Cabinetului său, în mart. 2011, semnalizează o normalizare a relațiilor cu fosta putere și actualul vecin, în pofida neclarificării evenimentelor din timpul războiului de independență. În urma alegerilor prezidențiale din 17.3.2012 Taur Malan Ruak depune jurământul la 20.5 în calitate de nou șef al statului.
Din volumul Enciclopedie de istorie universală de Horia C. Matei, în pregătire la Editura Meronia