Congresul PNL a adus clarificarea unei stari de provizorat la conducerea partidului. Pe de alta parte, “competitia” bazata pe un singur candidat pentru presedinte si o singura lista pentru vicepresedinti creeaza premisele unei involutii a liberalilor din cauza ca s-a invalidat rolul factiunilor concurente care au ridicat, pana acum, nivelul de performanta al PNL.
Noul presedinte liberal a preluat strategia “totul sau nimic” brevetata de Basescu si a aplicat-o pentru a deveni lider absolut al partidului. Problema lui Tariceanu este ca succesul acestei strategii nu tine de simpla sa alegere in functia de presedinte PNL, ci va depinde in mare masura de perceptia guvernarii. In momentul in care ea va da semne de oboseala ca prim ministru, iar increderea de care se bucura Guvernul va intra pe o panta descendenta, actiunile adversarilor liberali ai lui Tariceanu s-ar putea radicaliza. Motivul? Tariceanu a fost un egal intre liderii liberali, poate chiar mai putin decat atat, iar acum urmareste sa se impuna ca ceva mai mult decat un primus inter pares, situatie care nu poate fi acceptata fara resentimente puternice de catre vechii amici. O solutie de diminuare a riscurilor ar fi ca liderul PNL sa accepte o impartire strategica a puterii. Acest lucru este insa foarte dificil in conditiile in care, fiind permanent in umbra lui Traian Basescu, Tariceanu are nevoie de o pozitie politica de forta, adica o conducere absoluta a PNL care i-ar echilibra cat de cat statutul in raport cu Basescu. In mod cert, lupta pentru putere in PNL nu s-a incheiat.