Închipuiți-vă într-o cameră anostă de hotel oarecare, într-un oraș oarecare dintr-o țară străină în care nu cunoști cu adevărat pe nimeni în afara cameramanului pe care îl târăști peste tot la interviuri și-l obligi să-ți filmeze patru-cinci stand-up-uri la rând, să fii sigură că iese bine și care în miez de noapte sforăie fără doar și poate la vreo două uși depărtare pe același palier. Frântă după o zi de alergătură, era să adormi în cada cu apă fierbinte. Bâjbâind către patul lat pe care-l pregătiseși dinainte, doar să te arunci și să dormi, să dormi, convinsă că nimic n-o să te tulbure până a doua zi, când urmează s-o iei de la capăt. Parcă un al șaselea simț dă alarma, ceva nu e cum ar trebui!
Nu-i vreme să înțelegi, într-o clipă e lângă tine o prezență, nu știi dacă te sperii sau intri în alertă, nu mai ții minte unde e întrerupătorul ca să faci lumină, dai să te întorci și cineva îți înhață încheietura mâinii drepte și ți-o apropie de ceafă, începi să te zbați, te lovești de calorifer și de un scrin pe care ții minte că e un telefon și cu mâna stângă apeși în neștire, mături, măcar s-o aprinde ceva ca să vezi ce se-ntâmplă, gâfâi și simți gâfâitul celeilalte persoane în ceafă, nu scoți o vorbă, doar te zbați, dărâmi o veioză care se prăbușește și se sparge cu un zgomot greu, răsună ca o împușcătură în liniștea nopții și brusc el sau ea slăbește strânsoarea, dar te și împinge cu violență, te prăbușești pe mochetă, auzi pași, o ușă, simți că leșini de durere și lângă tine o voce îndepărtată spune de mai multe ori alo, alo, alo, înțelegi în cele din urmă că e receptorul telefonului, îl dărâmaseși, bâjbâi să-l aduci neîncrezătoare la ureche și reușești să spui Sunt atacată! Probabil că leșini, dar înainte să leșini ești convinsă că a fost o ea, vaga urmă de parfum ieftin nu putea însoți un bărbat.Nu știi cât timp trece, îți revii în aceeași cameră din hotelul oarecare, dar e aprinsă lumina, ești tot îngrămădită pe mochetă, deasupra ta se apleacă recepționerul care repetă de mai multe ori ce s-a întâmplat? ridici din umeri, să chem poliția? întreabă el, nu răspunzi, am chemat poliția, se aude o altă voce. Capul îți este greu, în mod sigur nu te-ai lovit căzând, ci te-a lovit, dar nu mai știi când a făcut-o, durerea din ceafă e cumplită. Și iar cazi într-un hău, de parcă ai adormi, deși ești convinsă că nu e vreme de dormit.
Când m-am trezit a doua oară, cineva mă ridicase de pe mochetă și mă întinsese pe pat. Eram tot în halatul subțire pe care-l port mereu în valiza de voiaj. Primul gând a fost că eram goală sub halat, cum ieșisem din baie, și că precis vreun mitocan se uitase cu jind la țâțele mele când mă ridicaseră de pe jos. Dacă ăsta mi-a fost primul gând însemna că nu fusesem lovită prea zdravăn și puteam să analizez repede situația în care mă aflam, ceea ce am și făcut. O muierușcă aducând mai degrabă a călugăriță, cu trăsături africane și destul de negricioasă îmi lua tensiunea și mormăia în barbă ceva ce nu înțelegeam, nu știu eu prea multă spaniolă, dar părea mai degrabă că vorbește în catalană sau în cine știe ce dialect și nu m-am obosit să-i răspund. Băiatul de la recepție se lipise ca un stâlp la dreapta ușii, cu privirea fixă spre picioarele mele și am fost convinsă că el cel puțin s-a holbat la sânii mei. Iar în partea opusă călugăriței care se dădea infirmieră, sau invers, un bărbat dolofan în cămașă cu epoleți nota tacticos într-un carnețel ca de reporter, înainte să-și ridice ochii spre mine să-și înceapă interogatoriul. Asta-mi mai trebuia! Voia să știe dacă agresorul fusese singur sau erau mai mulți. Dacă îi văzusem chipul, dacă era un străin sau îl cunoșteam, dacă fusesem urmărită, dacă încuiasem ușa camerei când intrasem în baie, dacă aveam vreo bănuială cum intrase, că ieșitul era simplu, dacă aveam vreo idee de ce mă agresase, dacă îmi lipsea ceva.
Bărbatul acela ori era începător, ori prost, ori îl interesa cât negru sub unghie să rezolve ceva, pentru că își turuia întrebările fără să aștepte răspuns. Ridicam la orice întrebare din umeri. La ultima mi-am aruncat privirea prin cameră. Laptopul micuț cu toate însemnările mele, de care nu mă despart în nicio călătorie, era pe scaunul de speteaza căruia atârna aparatul foto la care țin enorm, valijoara era pe jos, cu capacul ridicat, așa cum o lăsasem, n-avea ce să-mi fure de-acolo, ciorapi, chiloți și bluze din care se găsesc pe toate drumurile. Am rugat-o pe negresă să-mi dea portofelul de pe măsuță, erau toate la locul lor, cardurile, legitimația de ziarist, bruma de bani. De ce să mă fi agresat? Și mai ales de ce o ea?
– Sunteți sigură că era femeie? m-a întrebat polițistul.
– Prea mult parfum pentru un bărbat, am insistat eu.
Și-a notat și replica mea genială. Sau asta cred că făcea când scria din nou în carnețel.
– Să nu fi căutat pe altcineva și să fi greșit camera, a mai spus polițistul.
Nu-l puteam contrazice. Dar tare mă mai îndoiam. De ce să mă fi lovit doar că greșise camera?
I-am reamintit că eram convinsă mie-n sută că era vorba de o femeie, a dat din cap neîncrezător și concesiv, numai că nu spunea: toți vă dați mari, domnișoară, dacă tot ești atât de pricepută, de ce nu faci dumneata ancheta? Mi-ar fi plăcut să mă lase s-o fac. Dar vorbele astea doar mi le închipuiam după cum mă privea, altfel tot ce-am auzit repetând a fost agresoare, hm, agresoare, de mai multe ori, ca și cum ar fi vrut să se convingă.
Eram nerăbdătoare să plece cu toții mai repede, dar au mai stat pe capul meu aproape o oră și, când am rămas în sfârșit singură, m-am detensionat și-am izbucnit în plâns. Mă uram pentru asta, dar nu mă puteam abține. Am hohotit câteva minute bune, până m-am descărcat. Eram nedumerită și furioasă că mi se se întâmplase una ca asta, nici măcar nu învinuiam hotelul, mai stătusem în el, era unul cu reputație bună, nu pricepeam cum de pătrunsese femeia aceea peste mine. Eram convinsă că fusese o femeie, încă mai aveam în nări boarea de parfum fin. Nu înțelegeam ce voise, nici măcar nu eram sigură că nu-mi lipsea nimic, cum îi spusesem polițistului, dar n-aveam niciun chef să scotocesc în bagaje. Eram obosită și voiam să dorm și să mă liniștesc, mi se întâmplaseră destule în ziua aia.
Eram de aproape o săptămână în Spania, mă întâlnisem cu consulul de la Castellon, fără să-i spun de misiunea mea secretă, eram convinsă că nu i-ar fi picat bine și ar fi luat venirea mea ca pe o ofensă. Am revăzut mai mulți români stabiliți în Spania sau care numai lucrau acolo și pe care îi cunoscusem în călătoriile mele anterioare. Câțiva apăruseră în reportaje transmise de Protv și deveniseră peste noapte celebrități locale, măcar în comunitatea românească, se umflau în pene și păreau să-mi fie recunoscători că nu-i înghițise anonimatul, ar fi sărit să-mi dea o mână de ajutor oricând. Lor le pusesem primele întrebări, mai degrabă la întâmplare, fără să mă arăt interesată de vreo persoană anume. Știam că e destul să arunc câtorva o întrebare, două și or să și-o transmită între ei și dacă e să aflu ceva de la ei, o să-mi șoptească unul într-o zi. Mai știam că lumea lor de emigranți se împărțise radical în două, chiar de la început: erau cei care veniseră să facă un ban muncind, nu reușeau s-o scoată la capăt repede, unii avuseseră noroc de slujbe bune, trăseseră pe brânci, își aduseseră familiile să-i ajute, își făcuseră case și mai toți nu mai aveau de gând să se întoarcă în România, alții fuseseră mai leneși sau n-avuseseră noroc, împingeau barca pe uscat și de-abia mai reușeau să-și alunge disperarea, dar tot nu se lăsau. Erau și alții sosiți cu gândul să cerșească, să fure, să escrocheze, să facă bani peste noapte oricum, chiar dând în cap cuiva. Cele două grupuri știau unul de celălalt, dar evitau să se întâlnească, în afara momentelor în care vreun ciorditor din grupul al doilea în pană de bani cerea vreunui căpătuit din primul grup o taxă de protecție. N-am avut nicio șansă cu careva din primul grup, dintr-al doilea nu cunoșteam pe nimeni. Mi-am spus că n-o să obțin nimic nici la Sfântu Așteaptă dacă le vorbesc direct! Îmi trebuia altă cale.
Mi-ar fi plăcut s-o am prin preajmă pe Yvona, să mă văicăresc puțin. Nu suntem noi întotdeauna pe aceleași lungimi de undă, dar când dă vreuna de necaz, funcționează de minune plânsul pe umărul celeilalte. Chiar dacă întotdeauna înseamnă că întotdeauna ea vine și plânge pe umărul meu și trebuie s-o consolez, iar dacă mi se-ntâmplă să mi se-nece corăbiile și-mi arde limba să-i povestesc mai repede, de-abia are timp de prostiile mele, îmi amintește câte treburi a început și nu le-a dus încă la capăt, de parcă eu n-aș ști, și mă repede și mă tot repede. Dar îmi face bine și asta. Mi-aduc aminte că, de câte ori pleca Puiu de-acasă, trebuia să am pregătită camera roz pentru ea. Dar când s-a-ntâmplat să nu mă-nțeleg cu Alex al meu, n-am dat de ea două săptămâni, de parcă intrase la mânăstire, iar după ce-a apărut și-am dat să-i spun, mi-a tăiat-o scurt, tu nu știi cum sunt bărbații? Bagă-ți mințile-n cap! Mi le-am băgat. Dar îmi plăcea când mă trezeam cu ea la ușă în miezul nopții, plânsă și înnebunită să-mi povestească neapărat în clipa aia nenorocirea care i se întâmplase, firește tot cu Puiu al ei. Se strecura în patul meu, întotdeauna la picioarele mele, s-o am în față și să văd cât suferă, se așeza turcește, cu paharul în mână și sticla lângă pat și turuia până mi se-nchideau ochii. Uneori mă zgâlțâia, nu dormi! Îți dai seama ce mi-a făcut? zicea. Yvona, îmi mai povestești și mâine, pic de somn, îi spuneam. Glumești! izbucnea ea. Mâine am să fiu moartă de supărare și-o să mă ai pe conștiință sau sigur or să mi se-ntâmple alte nenorociri și-o să le uit pe astea de azi și că trebuie să mă răzbun pe nemernic! Mi-ar plăcea să pot face și eu același lucru, să mă strecor în pat lângă ea și să-i cer un sfat, nu există să-i ceară careva un sfat și să nu fie gata să i-l ofere. Dar cine știe pe unde umblă Yvona, iar eu sunt într-un orășel din Spania în care nu știu pe nimeni apropiat și n-am cui să mă plâng.
Ba am! Poate asta ar fi trebuit să fac de la bun început, să mă duc la Tatarabuela*), Doña Elvira.
Tatarabuela (sp.) – stră-străbunică
Fragment din romanul cu acealși titlu, în pregătire la Editura Cartea Românească