Poate asta ar fi trebuit să fac de la bun început, să mă duc la Tatarabuela*, Doña Elvira. S-o fac măcar acum, altfel nu m-ar fi iertat până la sfârșitul veacului, cât spunea că avea de gând să mai trăiască, chiar dacă și acum mulți îi uitaseră vârsta matusalemică. Doña Elvira mai avea încă vreo patru, cinci nume, se trăgea dintr-o familie în care se păstra cu sfințenie obiceiul vechi de a da copiilor nume fără șir, Elvira Margarita Cristina Isidora Carina, vor mai fi fost și altele, și era șefa unui clan atât de numeros, că n-am știut niciodată șirul rubedeniilor și dacă nu cumva un sfert din locuitorii orășelului nu-i erau urmași.
O cunoscusem printr-o întâmplare care era să-mi schimbe viața în prima mea vizită de lucru în Spania. Chiar mi-a schimbat-o. Închiriasem o mașinuță și plecasem cu dragul meu Matei, operatorul, într-un fel de recunoaștere, îl rugasem să scoată camera pe geam și să filmeze din mers împrejurimile, în mod sigur vom avea nevoie de imagini cu care să-mi ilustrez reportajele, îi promisesem că o să conduc fără hurducăieli, să-i iasă filmul impecabil. Cam la marginea așezării, în fața noastră a intrat ca o zvârlugă, de pe o străduță laterală, o motoretă pe care erau cocoțați trei puști, unul conducea foarte concentrat, ceilalți se agățaseră în spatele lui, chiuind cât îi țineau bojocii. Abia își țineau echilibrul, se bâțâiau într-o parte și în cealaltă, dar în inconștiența lui puștiul care conducea prinsese viteză.– Ăștia or să se dea peste cap, l-am auzit pe Matei.
Și chiar atunci motoreta a trecut peste o piatră de pe drum sau o gâlmă formată în asfalt, s-a bâțâit și mai mult, iar puștii din spate au fost aruncați în șanț. Am strigat fără voia mea, am frânat atât de brusc și de ferm că m-am ales cu un cucui zdravăn când m-am izbit cu fruntea de parbriz și ne-am oprit la un metru de ei. Ne-am dat jos să vedem ce se întâmplase. Puștiul care condusese râdea isteric, de parcă tocmai sfârșise o ispravă de laudă, dar cei din spate abia mișcau. Era un băiat de vreo zece ani, pe care l-am văzut într-un târziu ridicându-se, amețit bine și scuturându-se de praf, și o fetiță cam de aceeași vârstă, plină de sânge. Nu mișca. Nu știam ce să facem după regulile țării, dacă e bine să așteptăm ambulanța și poliția, pe care să le chemăm cât mai repede, sau să acționăm noi înaintea sosirii lor. Dragul de Matei, care abia se întorsese din America, mi-a spus că acolo faci pușcărie dacă miști un rănit de pe stradă, dacă e și aici la fel? Am ridicat din umeri și am insistat să facem cum ne ducea capul: am urcat-o pe fetiță în mașina închiriată și ne-am oprit la primul spital. Nu departe. Avusese o comoție, dar și-a revenit repede. De-abia ajunsesem la spital și o preluaseră medicii pe fetiță, că după noi au venit val-vârtej vreo opt sau zece persoane, femei și bărbați, înnebuniți să vadă copila și pregătiți să ne linșeze, înainte să afle ce s-a-ntâmplat. Norocul nostru că un polițist ajuns la spital i-a oprit să ne ia gâtul. Erau teribil de furioși pentru că băiatul care conducea motoreta le spusese, ca să-și scape pielea, că noi îi lovisem. A durat o groază până s-au convins că fetița n-avea nimic grav și că alta fusese realitatea, că mașina noastră n-avea nici măcar vreo zgârietură, că singura lege pe care o încălcasem fusese că nu sunasem pe loc la urgențe sau la poliție, dar medicii i-au liniștit cu vești despre starea copilei și spunându-le că făcusem foarte bine că o adusesem atât de repede. Ce i-a convins definitiv a fost înregistrarea pe care le-a arătat-o Matei, se buluciseră peste el din toate părțile să vadă, cei care nu zăreau nimic îi trăgeau pe ceilalți de limbă și la sfârșit îl băteau fericiți cu palmele pe spinare, doar că nu l-au aruncat în aer în strigăte de olé.
N-a fost chip să ne întoarcem la hotel ziua aia, aproape că ne-au luat pe sus, cu mașină cu tot, să mergem să ne vadă Tatarabuela, să-i povestim și ei. Ne-am trezit într-o curte imensă umbrită de leandri, cu mai multe corpuri de case cu un singur cat și mulți câini care lătrau și săreau în toate părțile. Sub o boltă de trandafiri cățărători, la intrarea enormă a clădirii principale, ședea, imensă, Tatarabuela. Se lăsase brusc liniștea, doar câinii lătrau în voie. Nu știam ce să facem, nici de ce ne aflam acolo și primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să mă prezint. Cum nimeni nu zicea nimic, i-am întins mâna bătrânei și chiar în clipa în care o făceam mi-am dat seama că era o mitocănie modernă și că femeia venea dintr-o lume cu altfel de obiceiuri. Am zis:
– Sunt Ileana Caragea, ziaristă din România.
Se pornise un murmur de nemulțumire, dar bătrâna m-a privit lung, mi-a întins și ea mâna și atunci am auzit-o prima oară spunând:
– Doña Elvira Margarita Cristina Isidora Carina și cred că a mai spus câteva nume, nu le-am mai auzit, mă pufnise râsul.
Alt murmur de dezaprobare printre cei buluciți în spatele meu și al lui Matei, de parcă asistau la un spectacol, era evident că sunt o străină nesimțită de-a dreptul, dar bătrâna a pufnit și ea în râs și atunci tot clanul care ne înconjura a izbucnit în hohote, abia când acestea s-au mai potolit am intrat într-o încăpere teribil de largă și de răcoroasă, cu ziduri foarte groase, cu multe ferestre nu mai mari decât bustul unui bărbat obișnuit, cu perdele albe și câte o oală probabil din lut în fiecare firidă, un havuz care susura într-o margine și o masă lungă în mijloc cu vreo douăzeci de scaune de lemn negru de o parte și de cealaltă. Femeia s-a așezat pe scaunul din capul mesei, cu nimic mai altfel decât celelalte, ne-a poftit pe mine și pe Matei la dreapta și la stânga ei și, mai înainte să ne așezăm, clanul se bulucise să ocupe toate celelalte scaune, într-un haloimăs de hârșâituri, scârțâituri și trosnete, gata să asiste mai departe la spectacol. Brusc s-a lăsat iar liniște, cu toate privirile ațintite spre noi și bătrână.
Tatarabuela! O străbunică de vreo sută de ani, care-și văzuse crescând nepoții, strănepoții și stră-strănepoții, voinică, chiar imensă, dar nu grasă, cu părul alb strâns într-un coc complicat adunat la ceafă, un piept care se revărsa fabulos în rochia decolorată și grea de tafta, cu pielea gâtului gol, de care atârna o cruce imensă, de-abia zbârcită ici și colo, cu degete lungi, fără niciun inel, dar cu unghii de forma și culoarea migdalelor. Eram fascinată pur si simplu, în mai puțin de un minut eram convinsă că mă aflam într-o lume de poveste în care n-ar fi trebuit să mă mire dacă o să văd fluturi cât pumnul planând în jurul meu, anotimpurile ar fi durat cât o viață, iar eu m-aș trezi în cel mai frumos dintre ele, mai plin de parfumuri grele de flori și fructe. Ar fi fost sficient un gest larg al Tatarabuelei ca la picioare să ni se aștearnă visele noastre ascunse.
A vrut să-i povestim de-a fir a păr ce se întâmplase. I-am povestit. N-o interesa filmul lui Matei, la care ceilalți s-au mai uitat de câteva ori mai târziu. A vrut să știe ce căutam în orașul ei. I-am spus și ne-a căinat, oameni tineri să umblăm atât de departe de casele noastre ca să câștigăm o pâine, în loc să ne căutăm iubirile.
– Dar, Tatarabuela, lumea s-a schimbat, am auzit vocea unui bărbat care s-a dovedit a fi unul dintre nepoți, lumea s-a globalizat, cum știi bine, nu mai sunt frontiere, poți merge oriunde vrei să muncești, Europa e mare și primitoare.
– Prostii! Era mai bine pe vremuri. Și întorcându-se către mine: Ești măritată?
Nu eram.
– Ai de gând?
Am ridicat din umeri, numai Dumnezeu știe. Nu era să m-apuc să-i spun povestea cu Alex pe care îl cred iubitul meu, dar care dispare în ceață când mi-e lumea mai dragă, chiar și acum, când a înfiat un copil.
– Bărbatul ăsta cu țăcălie care te însoțește ți-e doar coleg?
Am confirmat.
– Nu trăiești cu el?
Am protestat amândoi odată și ea a zâmbit.
Nu mă mai chestionase nimeni în viața mea în halul ăla! Și nu părea să vrea să se oprească, dar o fi văzut disperare în ochii mei și s-a întors la povestea fetiței, a vrut s-o mai știe o dată și atunci mi-a spus că era stră-strănepoata cea mai apropiată sufletului ei, pentru că era orfană.
În timp am aflat ce femeie formidabilă era Tatarabuela, deloc înțepenită în trecutul pe care-l evoca. Voia să știe totul din jur, urmărea talkshowrile cele mai aride, la care adormea lumea, citea doar sud-americani, convinsă că viitorul literaturii lumii e în mintea lor, ceruse să i se instaleze internet și petrecea măcar o oră pe zi în fața calculatorului, strănepoții îi propuseseră să-și deschidă și un Facebook, la vârsta mea? Ar fi prea de tot! În casa în care trăia mai locuiau alte zece sau douăsprezece persoane, dar în încăperile principale, care erau numai ale ei de la începutul veacului al XX-lea, dinaintea primului război, doar o nepoată cu bărbatu-său, doi strănepoți și fetița accidentată, ai cărei părinți muriseră, ca în telenovele, într-o furtună izbucnită pe mare când plecaseră să facă surfing. La vârsta lor! Îngropase doi bărbați, pe ultimul de atâta vreme, că începuse să uite când o făcuse. Își îngropase mai mulți copii, gineri, nurori și nepoți. Îi ținea minte pe toți, rostul fiecăruia în lume, în memoria ei fiecare se distingea printr-o ispravă care-l făcea unic. De decenii îi obișnuise pe cei rămași să apară în fața ei cu orice dispută, pe care o tranșa definitiv, oricâte proteste stârnea, până la urmă chiar și nemulțumiții admiteau că judecata ei fusese corectă. Avea un simț al dreptății uimitor, intuia într-o clipă cine greșise, iar sentințele ei, chiar dure și neplăcute, nu mai fuseseră contestate de când, cu ani în urmă, un nepot se împotrivise și răzvrătirea lui a răsturnat întregul aranjament stabilit de Tatarabuela, au murit doi oameni și alți trei au ajuns la pușcărie pentru multă vreme. Îi plăcea să știe tot ce se întâmplă, iar clanului întreg îi plăcea să se spovedească ei, cu un fel de perversiune. Sărbătorile religioase le petreceau în jurul Tatarabuelei, la masa lungă și neagră de lemn, iar cei, încă mai mulți, care nu erau atât de apropiați și n-aveau loc în sala cu firide ședeau la mese improvizate în curtea largă umbrită de leandri, în aceeași atmosferă de bucurie și fraternitate. Obișnuiau să se întâlnească, poate nu atât de mulți, și în afara marilor sărbători, la zilele onomastice ale celor mai vârstnici membri, când își ofereau daruri sofisticate, iar Tatarabuela, din fruntea mesei, stabilea sau restabilea ierarhii în funcție de meritele fiecăruia. Curând aveam să mă număr și eu printre ei, ca ceilalți membri ai clanului, și aveam să descopăr că-mi era nespus de bine.
Prin urmare la Tatarabuela urma să merg. Era început de septembrie și în sala mare cu havuz mi se părea un frig de mormânt. Aveam un șal la mine, de fandoseală, mi l-am petrecut peste umeri.
– Tot friguroasă ai rămas, m-a întâmpinat Tatarabuela. Ce te-a adus de data asta?
– Reportajele mele, ca de obicei. Să văd ce mai fac românii.
– Crezi că fac altceva decât știi? E plictisitor să-i tot filmezi. Le strici obiceiurile, îi faci să creadă altceva despre ei înșiși, când se văd de atâtea ori la postul tău de televiziune.
– Nu asta vreau.
– Eu știu, dar nu știu și ei.
A schimbat vorba îndată, ca mai mereu avea un fix:
– Tot cu iubitul tău cu țăcălie ai venit?
– Da. Dar nu e iubitul meu, ți-am mai spus.
– Fie cum zici.
– Are o iubită a lui la Cluj, ăsta e un oraș din țara mea, am găsit eu de cuviință să insist. O să se-nsoare cu ea.
– Ești sigură?
Parcă poți fi sigură de ceva în lumea asta? Nu-mi plăcea cum alunecase discuția. Am revenit la ce mă întrebase la început:
– De fapt, mai am o sarcină. Am fost rugată să caut pe cineva.
Nu puteam să nu-i spun. Chiar voiam s-o fac, convinsă că mă poate ajuta. Au ciulit urechile și ea, și Antonia. Antonia avea aproape treizeci de ani, fusese învățătoare, dar acum nu prea știam ce făcea. Semăna ca două picături de apă cu Tatarabuela, nu mi-o puteam imagina pe străbunică altfel în tinerețile ei. În timpul liber, se alătura unei trupe de teatru amator, dar se pare că avea atât de mult timp liber că nu era săptămână să nu joace într-o piesă în săli improvizate. Să găseau spectatori destui, deși nu erau decât aceleași două piese care se tot repetau. Antonia era mereu mai sigură că-și greșise meseria și că, dacă persevera, o s-o vadă într-o bună zi un impresar și chiar o să ajungă actriță. O dată mi-a mărturisit că în visele ei nocturne se închipuie la un post de televiziune, cu o emisiune proprie, în care ar chema numai femei puternice ca Tatarabuela, să învețe lumea să supraviețuiască.
– Vrei să spui că de-asta ai venit? se interesă Antonia.
– Veneam oricum.
– Pe cine cauți? mă străpunse cu privirea Tatarabuela.
I-am spus pe scurt că era sora unui prieten, că ajunsese în Spania în urmă cu vreo doi ani, dar nu mai dăduse niciun semn și frate-său era foarte îngrijorat, că o chema Claudia, dar poate și-a schimbat numele.
– Spania e foarte mare, a mormăit Tatarabuela.
– Se stabilise în orașul ăsta. Sau cel puțin din orașul ăsta telefonase ultima oară.
– Și ce făcea?
– Nu știu. Cred că lucra la un hotel, habar n-am ce.
– Acul în carul cu fân. Cum vrei să dai de ea?
Am ridicat din umeri, exact asta mă întrebam și eu de când sosisem în Spania.
– Nu știu dacă are vreo legătură cu căutarea mea, dar astă-noapte am fost agresată, a intrat cineva peste mine în cameră, m-a lovit, poate doar să mă sperie.
Amândouă au făcut ochii mari.
– Era un hoț? a intrebat Antonia.
– Nu cred. Nu mi-a dispărut nimic. E adevărat că n-a prea avut timp. Dar începusem să întreb de Claudia, am adăugat eu.
– Ai pățit ceva? se îngrijoră Tatarabuela.
– Nu, doar m-am speriat. Nici măcar nu știu dacă are vreo legătură cu întrebările mele…
Tocmai intrase în încăpere Pablo. Era văr primar al Antoniei, vreo douăzeci de ani, înnebunit după muzică rock, toată ziua cânta la chitară, visa să obțină glorie cu o formație numai a lui, cu care să rupă gura târgului, dar nu găsise încă un studio dispus să riște să-i înregistreze și, până avea să dea peste unul, făcea pe DJ-ul într-un club de noapte. Nu știu dacă am întâlnit vreodată pe cineva căruia să-i placă mai mult să stea de vorbă cu lumea, îi cunoștea pe toți, cred că știa tot orașul. Avea o mutră de adolescent, cu nasul cârn și părul țepos, toată lumea îi spunea Piciul, Chiquito, iar el se gândise să-și ia porecla asta ca nume de scenă. Era reprezentantul clanului pe care-l simpatizam cel mai mult după Tatarabuela. Nu știu ce mă făcea să cred că simpatia asta era reciprocă, de fiecare dată când veneam în vizită făcea în așa fel să fie pe-aproape, de câteva ori îmi cântase din ultimele lui cântece, nu erau rele.
– Ai fost la poliție? mă întrebă Piciul. Auzise tot, nu era nevoie să-i repet.
– A fost poliția la mine astă-noapte, am spus eu.
– Poliția e frecție la un picior de lemn, pufni Tatarabuela. N-o să facă nimic, pentru că n-are de unde să apuce.
Îi cam dădeam dreptate, de asta și venisem să-i cer un sfat.
– Dă-mi amănunte, tot ce poți, să ne interesăm noi, mai spuse Tatarabuela. În rest, las-o mai moale. Dacă e vreo legătură cu întrebările tale, te mai trezești cu capul spart.
Nu prea-mi convenea ce spune, deși știam că are dreptate. Am replicat imediat:
– Sunt ziaristă, e riscul meseriei când pun întrebări.
– E altceva acuma. Nu investighezi o crimă, fu de părere Antonia.
N-a mai spus niciunul nimic.
– Stai la același hotel? mă întrebă Tatarabuela după o vreme.
– Da.
– Asta e bine. Am să vorbesc cu strănepotul meu Desiderio, e recepționer acolo.
Am roșit fără voia mea. O fi fost chiar Desiderio cel care se holbase noaptea trecută la țâțele mele.
– Îl știi pe Desiderio? se repezi Piciul care văzuse schimbarea mea la față.
Am negat cu capul.
– E vreun loc în orașul ăsta în care să n-ai vreo rudă? m-am trezit întrebând-o pe Tatarabuela.
– Știi bine că nu.
– Sigur ești persoana care știe tot ce se petrece în oraș…
– Nu mai e demult așa. Au venit mulți străini, nici măcar nu-i cunosc, aud că au alte obiceiuri. Ar trebui să știu ce se-ntâmplă, dar nici ai mei nu-mi spun tot. Multe nici nu mă interesează, așa că nici nu vreau să le știu… Dar ce spui că ți s-a-ntâmplat nu prea pare o bagatelă. Hotelul lui Felipe are o reputație prea bună, nu văd pe nimeni dând buzna să-i sperie clienții. Sigur e cineva deranjat de întrebările tale.
Tatarabuela îmi confirma bănuielile, dar mă și speria în plus. Nu mă gândisem ce-am să fac dacă se trezește careva să-mi pună bețe-n roate. Desigur, mă puteam întoarce frumușel la București, făcusem ce stătuse în puterile mele. Dar nu mi-a plăcut niciodată să mă-ntorc de undeva cu coada-ntre picioare și cam așa ar fi părut, chiar dacă nu știa asta decât o singură persoană.
– Știi ce face femeia pe care-o cauți? întrebă Pablo.
I-am spus ce-mi spusese Meme, nu mare lucru.
– Ca femeia descrisă de tine pot fi multe, a spus el.
Eram de acord.
– Mai bea o ceașcă de ceai să te-ncălzești, mă invită Tatarabuela. Și lasă-ne pe noi să ne gândim.
Era un semn că începuse să se implice. Am dat tristă din cap. Ce altceva puteam face?
*) Tatarabuela (sp) – stră-străbunică.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea Românească