O urâse pe vară-sa Antonia, care era cu siguranță nebună, Pablo era convins de asta de când învățase alfabetul și lumea se apucase să-i spună Piciul, Chiquito, Mocito, iar ea nu-l scotea din Pequeñito, apelativ care-l enerva la culme, norocul lui că ea nu reușise să convingă pe nimeni să-i spună așa. Se dădea mama vitregă, nu-i ceruse nimeni asta și nici n-avea cum să fie, Pablo abia o accepta ca vară de-al doilea. Dar n-avea voie să spună nimănui că o urăște, cu atât mai mult Tatarabuelei care ar suferi cumplit și Pablo nu urăște nimic mai mult pe lumea asta decât s-o amărască pe Tatarabuela.

Nu-i plăcuse Antonia de la zece ani, când se instalase în casa lor de lângă benzinăria moștenită de tată la șoseaua principală. Tata Diego încercase să-i explice odată de ce apăruse Antonia în casă, că trebuie să-și ajute rudele la ananghie, dar Pablito nu înțelesese nimic. Peste noapte Antonia devenise o altă voce a tatălui Diego, îi raporta tot ce se întâmpla în repetatele lui absențe și, la fel ca el, se certa des cu mama Esmeralda. Lui Pablito nu-i plăcea deloc, a început s-o urască în clipa în care el își convinsese mama să-i cumpere un casetofon și multe discuri, iar Antonia și tata Diego s-au împotrivit. Dar mama tot i le-a cumpărat, încântată că fiul are o pasiune, firește a urmat un scandal, apoi mama i-a cumpărat un aparat mai performant, cu alt scandal, apoi o combină care de-abia avea loc în dormitorul lui, spre furia tatălui cărpănos, asta credea Pablito și atunci, și acum. Atunci vor fi izbucnit certurile interminabile dintre părinți, își amintește că el dădea muzica la maximum, să nu-i mai audă strigând unul la celălalt, iar tata Diego năvălea în dormitor cerându-i să oprească muzica. Pablo se făcea că nu-l aude, mama Esmeralda îi ținea întotdeauna partea, tata Diego se înfuria și pleca din casă trântind ușile, mama Esmeralda izbucnea în bocete cumplite pe care le îneca cu un pahar de anis și când sticla se golea aproape că adormea în fotoliu, oricât de tare ar fi răsunat din dormitorul fiului cântecele ritmate care nu încetaseră o clipă, și atunci apărea nu se știe de unde Antonia care se punea pe morală, făcând-o să plângă și mai tare pe mama Esmeralda. Pablo simțea că leșină când își auzea mama plângând, își acoperea urechile cu amândouă mâinile, se refugia în camera lui și dădea muzica mai tare, și mai tare, să nu mai audă nimic, să alunge plânsetele, o ura pe Antonia că o chinuia pe mama Esmeralda, ar fi vrut s-o vadă plecând pentru totdeauna din casă. Dar nimic nu se întâmpla după gândurile lui. Taică-său revenea repede, Pablo auzea lumea spunând că o fi Diego un bețiv incurabil și un afemeiat, dar măcar are grijă de nevastă și de copil, are o familie exemplară și-și ține afacerea cu bine. Benzinăria aflată la șoseaua principală aducea bani frumoși, mai ales după moartea lui Franco și după Olimpiada de la Barcelona, când Spania s-a deschis cu totul turiștilor și nu mai aveai unde să arunci un cort în lunile de vară. Iarăși lucruri pe care Pablo încă nu le înțelegea, el știa doar că tata Diego pleca tot mai des de-acasă și mama spunea că umblă după femei, Antonia o contrazicea și mama începea să plângă tot mai tare și să bea. După o dispariție dintr-astea tata Diego s-a întors pe neașteptate, beat și teribil de nervos, bufnea și înjura tot timpul. Pablo avea vreo doisprezece ani, s-a retras în grabă să-și pună muzică, tata Diego s-a înfuriat și mai tare, a smuls firele combinei din priză și a călcat în picioare câteva CD-uri, sfărâmându-le, mama Esmeralda a vrut să-l oprească, tata Diego a pălmuit-o, Pablito vedea prima oară așa ceva, înmărmurise, dar tata Diego nu se oprea, a dat-o pe mama Esmeralda cu capul de pereți. Pablito a sărit între ei, să-și apere mama, tata Diego l-a pocnit și pe el, atunci Pablo a apucat bâta de baseball pe care o primise de ziua lui și o ținea la capul patului, să se apere de vârcolaci, și l-a lovit pe tata Diego. Uluit, cu falca sângerândă, acesta a rămas o vreme în cumpănă, ca și băiatul care tremura ca varga în fața lui, i-a smuls bâta și a vrut să lovească, dar Pablo o luase deja la fugă prin încăperile mari, era vară, zăpușeală, toate ușile și ferestrele deschise larg, și când a simțit că-l încolțește pe băiat, tata Diego și-a luat avânt să-l pocnească zdravăn, Pablito s-a aruncat pe podele, tata Diego s-a împiedicat de el și din inerție a căzut pe fereastră de la etajul întâi, zdrobindu-se de dalele curții. Când a venit poliția era mort, dar la fel și mama, înțepenită într-o poziție incredibilă lângă tocul ușii. Pablo continua să tremure ca varga, ghemuit într-un colț. Nu a reușit să spună nimănui ce se petrecuse, dar era convins că părinții muriseră din cauza lui. Când a văzut-o pe Antonia întorcându-se acasă, cine știe pe unde fusese, și-a spus că părinții lui muriseră din cauza lui și a Antoniei. A început s-o urască și mai mult după ce conclavul familiei, în frunte cu Tatarabuela, a hotărât ca amândoi să rămână mai departe în casa de lângă benzinărie, iar Antonia, care era socotită destul de mare și de responsabilă, să aibă grijă de Pici. N-avea niciun rost să protesteze. Cum n-avea niciun rost să-i spună mai târziu Tatarabuelei că Antonia se dă mama lui vitregă în fața tuturor. Trebuia să rabde, să înghită și să urzească pe îndelete răzbunarea. Antonia și iubitul ei de-atunci au pus mâna pe benzinăria de care s-a ales praful, asta a înțeles Pablo. Ea n-avea vreme să se ocupe de afacere, era pe atunci învățătoare și prinsă cu școala, iar el umbla prin lume vânzând asigurări, cum făceau pe vremuri comis voiajorii, și mai avea pe deasupra și grijă de un copil dintr-o căsătorie destrămată, crescut de rudele lui, și chiar n-avea cum să se ocupe de benzinărie, care fusese lăsată pe mâna unui mecanic și ăsta a prăduit tot. Până-n ziua în care Antonia și iubitul ei au vândut-o. Pablo a bănuit din prima clipă că-i durea-n șpiț de benzinărie, nu voiau decât banii, îl auzea pe comis cum făcea planuri, că vor investi în cutare firmă și se vor umple de bănet, cu care vor cumpăra altă casă și mai mare, după ce-or s-o vândă pe cea în care ședeau. Dar Antonia a rămas fără niciun ban, pentru că, după ce au vândut benzinăria, comis voiajorul s-a pierdut în lume și n-a mai auzit nimeni de el, noroc că nu vânduseră și casa. Pablo o socotea și mai vinovată de tot răul și plănuia să se răzbune. Sau măcar să facă în așa fel încât să nu mai depindă de ea. Și într-o zi a dat foc la casă, nu-și mai amintește cum, sigur a fost o greșeală, nu asta voia, când a văzut cât de repede cuprind flăcările pereții de lemn s-a înspăimântat, a coborât val-vârtej de la etaj, dar uitase să ia cheia de la intrare, ușa era încuiată, așa că s-a închis în pivniță, trăgând cu putere după el ușa masivă de fier. În pivniță era răcoare și pătrundeau anevoie zgomotele, le auzea ca pe niște păreri. După multe ore a vrut să iasă afară, dar nu putea atinge ușa fierbinte a pivniței, iar mai târziu împingea în zadar în ea, de parcă cineva o blocase de partea cealaltă. A fost convins c-o să sfârșească acolo, de foame și de sete. S-a gândit că tot Antonia era de vină, ca de toate nenorocirile care i se întâmplaseră de câțiva ani. Gândul ăsta i-a dat puteri noi, a împins și tot împins în ușă până a reușit s-o întredeschidă, a început să strige după ajutor, a strigat și a strigat până a auzit zgomote și câțiva necunoscuți au venit să-l scoată. În jur nu erau decât ruine fumegânde. Trecuseră două zile de la incendiul care făcuse casa una cu pământul, benzinăria scăpase ca prin urechile acului. Tatarabuela a decretat că Pablo e iubit de Dumnezeu, pentru că a scăpat cu viață și a hotărât ca el și Antonia să trăiască din clipa aceea în casă cu ea. Lui Pablo nu i-a plăcut decât că Antonia a încetat să se mai dea mama lui vitregă.

De atunci trecuseră șase ani, împlinise douăzeci și încă mai credea că o urăște. Dar îi era și milă de ea, că nu reușise nimic în viață. Își pusese în cap să se facă actriță, credea c-o să apară din cer un impresar care-o să cadă în fund în fața talentului ei și n-o să mai găsească în toată Spania femeie mai cuvenită pentru un rol ce i s-ar potrivi mănușă numai ei. Degeaba îi explicase el, Pablo, cum e cu filmele, n-avea răbdare să se uite la vreunul până la capăt, așa că abandonase gândul s-o mai pregătească pentru viitoarea ei carieră, în care nu credea nici cât mai credea Tatarabuela, mintea cea mai lucidă din câte cunoștea el pe lume. Fusese alături de ea cu vreo doi ani în urmă, când lansase un spectacol de cabaret la clubul lui Alfonso, cântase două săptămâni în deschiderea spectacolului ei, se strângea lumea ca la balamuc, erau rockurile cele mai bune pe care le știa. Dar s-a plictisit repede, totul era o improvizație obosită, culesese doi băieți care-i fuseseră aproape, unul pentru tobe și altul pentru chitara ce-i ținea isonul, dar n-avea niciunul vână, poate de ăl cu tobele s-o alege ceva, dar chitaristul era slab rău, habar n-avea ce apăruse pe piață și de-abia reușea să țină ritmul cu el, simțea cum i se urcă sângele-n cap, dar nu-i zicea nimic. A găsit un pretext să scape de amândoi și a început să dea sfoară-n țară că vrea să facă o trupă care să aibă succesul lui Miranda de Angel, să adune lumea ca Mago de Oz, să vibreze ca Heroes del Silencio ori Platero y Tu, să fie iubită ca Saratoga sau Pan de Higo. Nu găsise pe nimeni potrivit și se gândea să plece la Barcelona sau la Madrid să caute acolo, o să meargă cu bateristul, până la urmă hotărâse să-l păstreze, avea stofă. Dar nu putea aștepta la nesfârșit, așa că și-a găsit o ocupație și s-a făcut peste noapte DJ. Ar fi trebuit s-o facă mai demult. Îi plăcea. Se simțea ca un regizor de film, nu se mai simțise așa dinainte să ardă casa de lângă benzinărie, când vedea filme după filme toată noaptea și se imagina regizor iscusit ca Almodovar sau Woody Allen. În lumina năucitoare a discotecii făcea ce voia cu actorii-clienți care se mai și îmbătau destul de repede, îi ducea pe căile dorite de el, nici măcar nu-și dădeau seama că ajungeau de plastilină în mâinile lui. Era încântat. Maldăre de boxe puse în pericol de volumul dat la maximum, maldăre de boxe puse în pericol de mulțimea ațâțată de ritm, pâlpâirea luminilor înnebunitoare în care străluceau ca de aur și argint brațele dezgolite, pletele și pulpele bronzate, amestec apăsător de parfumuri și sudoare, bucurie care te făcea să sări în sus și să urli, ca pe stadion, băieți cu părul oxigenat, pipițe în delir care uitau că veniseră să fie agățate, o lume incredibilă în care el nu era numai stăpânul platanelor, ci al sălii întregi. Părea chiar mai simplu decât să ajungă regizor, pasiunea lui secretă de care nu vorbea nimănui. Învârtea platanele și se simțea asemenea lui DJ Sammy, care pusese Spania pe harta muzicii de dans, alintat Frankie Wilde sau Porno DJ, căruia Brian Adams i-a scris un cec în alb pentru remixul piesei Heaven, vândută în versiunea lui DJ Sammy mai bine decât originalul. Nici măcar n-avea nevoie să fie împins din spate de nevastă ca acela, el, Pablito, se simțea deja pe drumul cel bun. Ar mai vrut să fie ca Julius O’Riordan, Judge Jules pe scenă, îi plăcuse atât de mult Spania încât învățase limba aproape perfect și de un sfert de veac trona în topul DJ-ilor, deși apar cam o mie de DJ tineri pe an. Sau ca genialul Paul Van Dyk, cu mai multe premii decât are miriapodul picioare. Sau Richard Quitevis, DJ Qbert, american din California, supranumit Jimi Hendrix al platanelor, cel mai bun DJ din 1991 până azi, și despre care prietenii lui spun că orice truc ai inventa, dacă-l vede făcut o dată, îl poate reproduce, chiar îmbunătățit! În mod sigur el, Pablito, o să scrie cândva o carte despre experiența de DJ, n-o să-i fie greu, mai trebuia să adune ceva întâmplări, pusese pe hârtie câteva gânduri, avea și titlul, Filosofia sexului, categoric și-o vor smulge din mâini toți cei care acum se bâțâiau în fața podiumului pe care trona el, ca un zeu al muzicii. Era un zeu al muzicii, știa bine, de când învățase alfabetul și primise în dar casetofonul și casetele cu muzica leșinată a anilor ’80 din care era convins că mai puțin de o piesă dintr-o sută mai merită acum atenție, dar pe vremea aia nu-și dădea seama, asculta orice, la nesfârșit, chiar și noaptea, la căști, când se sătura de filme.

În săptămânile în care a cântat la club, înlocuind-o pe Antonia, s-a petrecut întâmplarea pe care regretă că n-a spus-o nimănui. A apărut într-o seară o femeie care semăna foarte tare cu mama lui. Trecuseră aproape zece ani de când murise, dar nu putea s-o uite: aceiași ochi negri cu scânteieri galbene, aceleași buze mari, același păr unduit pe umeri. Doar că femeia de-acum era slăbănoagă și înaltă ca un băț. Avea picioare foarte frumoase. Apăruse îmbrăcată în roșu aprins, cu pantofi roșii cu tocuri cui atât de ascuțite că înțepau podeaua, mergea legănat, pășea rar, de parcă ar fi fost obosită sau mai degrabă ar fi vrut să atragă toate privirile. Reușise. Sărea atât de mult în ochi că nu era din lumea cu care Pablo se obișnuise, încât chiar și dacă n-ar fi semănat cu mama Esmeralda tot s-ar fi holbat la ea. Nu voia să se holbeze, așa că a schimbat ritmul și a început să cânte o melodie drăcească și nouă, la care era nevoit să privească și corzile pe care le ciupea, dar ea parcă înțelesese, Pablo a zărit-o cu colțul privirii cum a pocnit aproape imperceptibil din degete, semn că-i plăcea ritmul și-l știa și și-a legănat șoldurile în ritmul muzicii, Pablo nu mai văzuse așa ceva, era fantastică. A aruncat o ocheadă orchestrei, apoi i-a ignorat pe toți și s-a așezat la o masă la care ședeau deja patronul și un bărbat necunoscut, amândoi s-au ridicat în picioare până s-a așezat ea. Nu mai fusese vreodată în bar, dar parcă era de-a locului de când lumea, zâmbea și privea sfidător în jur, fără să observe ceva anume, și atunci i-a amintit cel mai mult lui Pablo de mama lui în zilele ei bune.

N-au discutat mult, sosise Antonia, s-a oprit și ea câteva clipe la masa lor, Pablo era uimit că nu-și amintește, era imposibil să-i uiți chipul. Pe urmă au plecat și a mai văzut-o pe străină după câteva zile, dacă n-ar fi fost înălțimea ei, nici n-ar fi remarcat-o, era complet schimbată, își răsese pletele și avea țeasta lucioasă ca a lui Sinead O’Connor în vremurile ei bune și îmbrăcase un fel de salopetă neagră mulată, ca de ninja, Pablo se-aștepta să se-nvârtă la bară, dar n-a făcut decât să privească lung sala, apoi a dispărut. Era imposibil ca Antonia să nu și-o amintească, în seara aceea ele două chiar au stat de vorbă. E sigur de asta, pentru că era furios că trebuie să zdrăngăne la chitară în loc să stea el de vorbă cu ea. Antonia s-o fi ramolit sau ascunde ceva sau e invidia femeiască, pentru că în mod sigur, chiar și rasă în cap, era mult prea frumoasă și Antonia sigur nu putea să suporte așa ceva.

Fragment din romanul cu acealși titlu în pregătire la Editura Cartea românească

Subiecte #roman#serial#Stelian Turlea