Te voi răpi la noapte! (VIII)/ de Stelian Țurlea

Era seară când am ajuns într-un orășel aproape de coastă, zicea el. Am intrat într-o casă întunecată, nu-mi dădeam seama cât de mare, părea să nu locuiască nimeni acolo, soră-sa era plecată, mi-a spus el. Ne-am spălat și am mâncat de îndată, eram rupți de foame. P-ormă mi-a arătat unde-o să dorm eu. Mă pregăteam să-mi scot rochia, am văzut că nu ieșise din cameră, a început să mă mângâie și să mă sărute, nu-mi venea să-l resping după tot ce făcuse, m-am trezit goală și cu el deasupra mea și chiar nu mai aveam cum să mă mai împotrivesc. I-am spus că sunt fecioară și-a zis foarte bine. M-a durut, dar nu atât de tare pe cât auzisem, mă mângâia tot timpul, a mai intrat în mine de două ori în noaptea aia. Mi-am zis că tot trebuia s-o fac într-o zi, mai bine cu unul care nu mi-era străin și să-mi placă. Îmi plăcuse.

Când m-am trezit, nu mai era lângă mine. Am început să-l caut. Am descoperit că era o casă mai mare decât îmi închipuisem, gen vagon, după cele două camere și baia, pe care le știam din seara dinainte, mai era una foarte mare, ca un salon și încă altele mai mici în care ședea câte-o fată. Dar atunci n-am apucat să văd decât salonul, în care-și dădea în cărți o roșcată cu țâțe foarte mari care nu s-a mirat că mă vede.

“Tu trebuie să fi Lila”, mi-a zis ea.

M-am bucurat că aud românește și-am zis: “Tu trebuie să fi Paula, sora lui Aurel.” Dar nu mi-a răspuns, de parcă nu m-auzise.

“Nu ești la bătrânii pe care-i îngrijești?”, am întrebat-o.

“Ce bătrâni? Asta ți-a spus frate-miu?”

Râdea și-și dădea mai departe în cărți. Nu știam ce să fac.

“Odihnește-te”, mi-a zis. “O să ai treabă din seara asta.”

“Ce treabă?”

Nu mi-a răspuns, s-a uitat doar lung la mine, de parcă aș fi fost proastă. Chiar eram o proastă.

Nu știu cum a trecut ziua. Aș fi vrut să ies să văd orașul, dar mă temeam s-o fac singură și nu i-am mai văzut nici pe Aurel, nici pe sora lui. Am rămas în camera mea. Seara a apărut primul client. Voiam să mă uit la televizor și m-am trezit cu el în cameră, bărbat străin, voinic, ușor cherchelit, nu știu ce limbă vorbea. Și-a agățat haina pe un spătar de scaun și-a-nceput să mă pipăie. I-am dat peste mână, dar el nu s-a lăsat, a vrut să mă pupe, l-am împins, a insistat și-atunci l-am mușcat. A urlat de parcă cine știe ce-i făcusem, o biată mușcătură, nici nu dăduse sângele, m-a pălmuit și-a luat haina și-a ieșit val-vârtej. Mă cam speriasem.

M-am destins când l-am văzut intrând pe Aurel, dar n-am apucat să-i zic nimic, s-a repezit la mine și m-a pălmuit, o dată și-nc-o dată și-nc-o dată, mi-a zgâlțâit creierii.

“Ce pizda mă-tii credeai, că te car toată Europa cu mașina că mi-a căzut cu tronc curu tău?”

Am izbucnit în plâns. “Vreau acasă!”

“Vrei pe mă-ta! Stai și scoți bani întâi!”

În viața mea nu fusesem mai furioasă, dacă aș avut unde, m-aș fi cărat de-acolo în clipa aia, când a vrut să mă pălmuiască din nou l-am lovit și eu, strigând:

“N-o fac! Mai bine mor!”

“Poți să și mori!”, a zis.

M-a apucat pe neașteptate de păr și m-a târât într-o debara alăturată, pe care n-o văzusem, unde era doar un pat și-o ferestruică de-o palmă, ca o gură de aerisire, și-a scos cureaua și-a-nceput să mă lovească, ustura cumplit, n-aveam cum să mă feresc și n-avea niciun rost să strig după ajutor, știam că n-o să vină nimeni, dar sigur am urlat de durere și p-ormă am căzut pe pat, dar continua să mă lovească. Când s-a oprit, s-a prăvălit peste mine, mi-a ridicat rochia, i-am strigat că nu mai vreau și spre surprinderea mea, s-a ridicat în picioare și-a plecat încuind ușa. Eram disperată, convinsă că viața mea se sfârșise, n-aveam de gând să ajung o curvă pentru toți nespălații, mai bine muream pe loc și, când mi-am zis asta, am văzut că-și uitase cureaua pe pat, mi-am legat-o-n jurul gâtului și-am fixat-o de mânerul ferestruicii care nu se deschidea și nu dădea nicăieri, niciodată nu fusesem mai hotărâtă să termin cu toate!

Atunci a intrat din nou.

“Ce pizda mă-tii crezi că faci? Să-mi aduci poliția pe cap?”

M-a dezlegat și m-a lovit din nou cu cureaua, pân-a obosit, nu se mai oprea, parcă-nnebunise, eram toată numai dungi roșii-vineții. Apoi m-a așezat în fund, m-a apucat de păr și și-a băgat mădularul în gura mea, s-a împins de câteva ori și p-ormă a ejaculat, credeam că nu mai termină, mă înecam, după care a plecat, luându-și și cureaua.

Am plâns toată noaptea, cred că și toată ziua următoare. N-am văzut pe nimeni, n-a deschis nimeni ușa, nici măcar nu auzeam vreun zgomot. Eram speriată. Mi-era foame. Mai ales mi-era sete. Mă gândeam c-o să mor acolo, uitată de toți, degeaba băteam în ușă, nu venea nimeni, ca și cum nimeni nu m-ar fi auzit. După o altă zi, am primit o sticlă cu apă, nimic altceva. Nu știu după câte zile mi-au dat ceva de mâncare. Mă simțeam fără puteri, mă uitam la mine și eram plină de vânătăi. Nu știam câte zile trecuseră, în mod sigur acum mama se prinsese că dispărusem și mă căuta bombănind că cine știe unde m-a dus capul ăla al meu prost și chiar așa se întâmplase. Nu mai eram o prințesă, eram un rahat.

Când a apărut din nou Aurel, nu mai știam dacă e zi sau noapte. S-a purtat cu blândețe, l-am lăsat să mă mângâie și să se culce cu mine, a adus două copane de pui și o sticlă de vin, le-am devorat, dar n-a zis nicio vorbă și p-ormă a plecat. În seara sau ziua următoare a făcut la fel. P-ormă a venit Paula și p-ormă a venit un bărbat, s-a uitat lung la dungile mele care din vineții deveniseră negre, dar n-a zis o vorbă, s-a dezbrăcat, l-am așteptat în pat, s-a zbătut o vreme în mine, a terminat, nu l-am mai văzut. Începusem noua mea viață.

M-am obișnuit repede. Dacă accepți ce ți se-ntâmplă nu e dracu-atât de negru. M-au lăsat să ies din debara, am ajuns într-una din camerele vagon, în fiecare seară venea câte un bărbat, uneori și doi, nu știu cine-i aducea. Nu ieșisem încă din casă. Mi-am cunoscut vecinele, una era o marocancă neagră că te speria, alta era albaneză, două erau moldovence, una singură era de-a noastră. Habar n-am cum le chema de-a devăratelea, Paula mi-a spus că-și găsiseră nume care de care mai minunate: una se numea Esperanza – Speranța, alta Hermosa – Frumoasa, alta Milagros – Minunata, alta Graciana – Grațioasa, alta Sol – Soare. N-am vrut să-mi iau un nume, îmi place Lila. Și nici n-aveam de gând să mă ascund. Eram cea mai tânără dintre toate, dar niciuna nu vorbea de vârstă și niciuna nu prea avea chef de vorbă, n-am reușit să aflu de când erau acolo și nici altceva. Ne sculam cu toatele la prânz și pierdeam vremea toată ziua, ne epilam, ne făceam unghiile, ne vopseam pleoapele în toate culorile, ne fâțâiam în fața oglinzilor, în așteptarea serii, când veneau clienții. Nu s-a întâmplat să vină la mine vreun român, aș fi vrut să-i spun ce-i cu mine, n-am întâlnit decât spanioli, suedezi sau negri. Niciunul nu stătea de vorbă cu tine.

Într-o zi am ieșit în oraș cu sora lui Aurel, părea foarte atentă să nu fac vreo prostie, să mă reped la vreun polițist, să strig după ajutor, dar nu mi-era gândul la așa ceva, căscam doar gura la case cum nu mai văzusem, scăldată de un soare puternic. S-a liniștit repede. Am strigat de bucurie când am văzut un cinematograf.

“Când vedem un film?”, am întrebat.

“Când vrei. Doar ai bani.”

Mă oprisem în loc și probabil că eram atât de uluită, încât a zis imediat:

“Nu ți-a spus Aurel? Ai zece euro pe zi, numai ai tăi, îți opresc din ei masa, dar e foarte ieftin, cu restul faci ce vrei. Sunt la mine. În două luni ai strâns patru sute.”

Patru sute! Nu știam cât însemna, dar mi se părea o avere. Mă puteam duce la toate filmele la care doream și-mi rămâneau destui să mai duc și acasă, eram sigură c-o să mă-ntorc acasă curând.

În seara aceea a apărut Aurel, nu-l mai văzusem de câteva săptămâni.

“Ce mai faci, prințeso?” Nu-mi mai spusese așa de când fugisem din România. “Mi-a fost dor de tine. Am fost plecat și abia așteptam să te văd.”

M-a mângâiat mult, ca la început, m-a sărutat, nici nu știu când am ajuns în pat. P-ormă ședea pe-o parte, cu capul sprijinit în palmă și se uita la mine, vorbindu-mi. Făcea planuri, ce-o să facem noi doi în lunile ceĂor să vină și-n anii care-or să vină, când o să fiu pe zi ce trece mai frumoasă și-o să aflu mai multe și toată Spania o să ne fie la picioare. Nu-nțelegeam mare lucru, dar îmi plăcea cum vorbește, mă liniștea, am început să-l mângâi, am făcut-o, îmi tot zicea prințeso, o să te duc să vezi lumea. Nu m-a păcălit. A doua zi m-a urcat în mașina lui, alta decât cea cu care venisem din România, și am fost să vedem marea, n-aveam vorbe de uimire, ședeam la o masă pe o terasă, sub o umbrelă portocalie, numai noi doi, roiau în jurul nostru chelnerii, aducându-ne platouri și sticle cu băuturi colorate.

“Voiai să ajungi chelneriță?”, m-a întrebat. “Nu-i mai bine să roiască ei în jurul tău? Ascultă-mă și-așa o să fie.”

Mă gândeam că-și bate joc de mine, am preferat să sorb mai departe din paharul pe care mi-l tot umplea. Începusem să mă cherchelesc.

“Prințeso, te iubesc. Ai încredere în mine.”

Nu sunt sigură c-a spus chiar așa, dar mi-au răsunat vorbele astea toată noaptea în cap. În ziua următoare m-a dus la film, nu mai știu ce-am văzut, dar parcă mă-ntorsesem înapoi în timp, mi-am pus capul pe umărul lui, nu s-a ferit. După ce s-a terminat filmul, ne-am plimbat pe străzile străjuite de platani, am trecut pe lângă un bar foarte luminat, o să petreci multe seri aici, a spus, dar nu ne-am oprit, a zis că îi e dor de mine, chiar în clipa aceea, am urcat în mașină și i-am supt-o, învățasem că-i place.

Seara au venit doi clienți și-n seara următoare la fel și p-ormă l-am văzut din nou, iar s-a culcat cu mine și mi-a spus că mă iubește și eram în al nouălea cer.

Mi-a mai spus că se gândise mult și că avea încredere în mine și n-o să mă mai țină-n casă, o să ies pe stradă, dar să am multă grijă, să nu mă prindă poliția, ajung la zdup și el la fel și se duc dracului toate planurile noastre. I-am promis tot ce-a vrut.

Din seara următoare am ieșit pe stradă. Mă ducea cu mașina, mă lăsa într-un anume loc, în apropierea unui parc, așteptam plimbându-mă încolo și-ncoace, mă linișteam că nu eram singură, altele ca mine făceau la fel, mă întreba vreunul cât îl costă, spuneam niște cifre uriașe, dacă acceptau, ne duceam la un hotel din apropiere, unde Aurel îmi aranjase o cameră a mea. După ce clientul pleca, ieșeam din nou. Am făcut-o uneori de trei, patru ori pe seară, până noaptea târziu. La sfârșit îi dădeam telefon și venea să mă ia cu mașina, întindea mâna să-i dau banii, mă întreba invariabil dacă sunt toți, dădeam din cap, nu mă gândeam să opresc din ei, știam ce face dacă mă prinde.

“Ești o minune, prințeso! Te iubesc!”, spunea și scotea niște bancnote din teanc, fără să se uite la ele, și mi le punea în palmă. “Ăștia-s ai tăi.”

O dată pe săptămână mă ducea la film și p-ormă la un restaurant, când ieșeam de-acolo treceam pe lângă mulțime de baruri, ca ciupercile, nu ne opream decât uneori la cel mai luminat, pe care-l văzusem în prima seară, era uriaș, cu lumini care te zăpăceau și muzică înnebunitoare. Într-o seară a vrut să danseze, nu știu să dansez, i-am spus, te-nvăț, nu era greu, mă ținea strâns în brațe, îi simțeam mădularul țeapăn cum mă apasă pe pântece, știam că n-o să mai reziste mult și-o să mergem la mașină să i-o sug și pe urmă acasă să mi-o tragă ca lumea și-n tot timpul ăsta îmi șoptea:

“Ești o minune, prințeso, te iubesc, ajungi departe!”

Nu l-am întrebat niciodată ce vrea să spună, dar chiar mă simțeam în al nouălea cer.

Începusem s-o rup puțin în spaniolă, nu voiam să mă las fraierită, băgasem la cap mai ales o groază de înjurături, să mă feresc de bețivanii care se luau de mine fără treabă. Aurel mă ducea în același loc, erau seri când patrulam singură, alteori puia de tipe ca mine, umpleau trotuarul și parcul, era loc pentru toate. Am cunoscut câteva românce pe care le durea-n cur că mai venisem și eu, n-aveau chef de vorbă, alergau să pună mâna pe primul venit, târziu m-am prins că le pândeau de lângă vreun copac peștii care le snopeau în bătaie dacă pierdeau vremea. Printre ele era și-o spanioloaică simpatică, mică de stat și roșcată, n-avea pește, făcea totul pe cont propriu, ba chiar se și certa des cu peștii altora, își alegea clienții pe-ndelete, se ducea numai cu cine-i plăcea ei, nu cred c-o făcea de nevoie. Am intrat în vorbă cu ea, o chema Dolores. Îi plăcea să vorbească mult, dar nu-nțelegeam nici a zecea parte din ce spunea, dădeam doar din cap aruncând câte-un si, si, probabil și-o fi zis că-s bătută-n cap, cum zice mama, chiar aducea cu mama.

O singură dată m-am certat cu una dintre ele, m-a făcut târfă snoabă care cred c-o să-mi meargă bine dacă mi-o trag cu peștele meu, habar n-aveam de unde știa atâtea și-n clipa aia am înțeles cum mă vede lumea, sau, mă rog, o parte a ei, ca pe o curvă profitoare, mi-a venit să intru în pământ de rușine, să mă fi văzut măcar ca pe-o curvă cinstită! N-am fost în stare să sar la gâtul ei, m-am gândit că are dreptate. Faptul că n-am ripostat a dat-o peste cap, și-a cerut scuze, dar mă înfuriasem, i-am spus să-și bage scuzele-n cur și m-am îndepărtat cu capul sus. Atunci am văzut-o pe Dolores prin apropiere, cu degetul mare ridicat în sus, semn că mă aproba.

Cum nu se apropia niciun bărbat, Dolores s-a băgat din nou în vorbă. Dacă am înțeles bine ce spunea, trecuse pe-acolo în seara dinainte o ziaristă româncă, se interesa de soarta femeilor ca noi, Dolores fusese singura care vorbise cu ea, de poliție și de ziariști e bine să te ferești, mi se spusese de la început, și unii, și alții aduc necazuri. N-aveam nicio treabă cu ei, am ridicat din umeri. Iar ce făcuse Dolores era treaba ei.

S-ar putea să vină din nou, a spus Dolores, pare deșteaptă, vorbește-n toate limbile pământului, te amețește, te vrăjește, nici nu știi când te-apuci să-i povestești orice pentru că la început ți se făcuse milă de ea, nu-ți venea să dai doi bani. Și într-adevăr ziarista a apărut mai târziu, era o pirpirie ca mine, chiar mai scundă, cu părul șaten, o pierdeai ușor în mulțime. Sigur nu era o femeie care să-ți facă rău.

Mi-a întins mâna. “Mă cheamă Ileana Caragea, sunt ziaristă. Fac un reportaj despre meseria voastră. Nu vreau să te păcălesc cu nimic, vreau doar să aflu. Dacă vrei, îmi răspunzi la întrebări, nu te obligă nimeni la nimic. Dăcă ești de acord, mai târziu o să-mi anunț cameramanul să te filmeze. Acum stă în mașină, peste drum, așteaptă un semn de-al meu. Nu fac nimic împotriva voinței tale.” Părea foarte cinstită toată treaba.

“Ce vrei să afli?”, am întrebat-o, să mă lămuresc.

“Orice poți să-mi spui, știu că n-o să-mi spui tot.”

“Și pentru cine filmezi?”

“Pentru Protv. Știi televiziunea asta?” Mai știam câte ceva, erau ăia cu seriale americane, cu șiruri de morți și alte grozăvii la ora 5 și cu Dansezi pentru tine în fiecare vineri seara, când se făcea pustiu pe stradă.

“Adică o să mă dai la televiziunea asta a ta?”

“Doar dacă ești de acord.”

“Nu sunt de acord. Nu vreau să afle mama unde-am ajuns, nu prea-i pasă, dar nu vreau să creadă c-am făcut-o de căcat.”

“Atunci n-o să apari. O să te filmez doar din spate. N-o să-ți dau nici numele, n-o să spun nici măcar de unde ai venit. Nici orașul în care ești acuma.”
“Așa mai merge”, am zis, dar tot nu eram convinsă că fac bine. Dar mă mânca limba să vorbesc cu ea. Nu i-am spus de unde sunt, nici cum am ajuns în Spania, dar am admis că sunt minoră și nici măcar nu mi-am terminat școala. I-am vorbit de fratele meu, i-am povestit cum mergeam noi la film, cum voiam să văd lumea, cum nu mă obligă nimeni la nimic acuma în Spania, doar strâng niște bani, după care o să mă-ntorc acasă.

“Câți bani strângi?”, m-a întrebat.

I-am spus.

“Atât de puțin?”, a întrebat și părea într-adevăr uimită de suma care mie mi se părea enormă.

“Ai un pește?” Am tăcut, nu voiam să mai spun altceva. “Deci ai un pește. Înseamnă că toți banii rămân la el. Te-ai gândit ce-o să faci mâine, dacă te lasă și-o să vrei să te-ntorci acasă și n-o să ai cu ce?”

“N-o să mă lase. Mă iubește.”

“Te iubește”, a zis ea neîncrezătoare și s-a uitat lung la mine fără să mai spună ceva. Credeam că asta fusese totul. Dar și-a continuat întrebările: câte mai sunt ca mine, dacă le cunosc și brusc m-am enervat.

“Uite, știi ce? Gata, nu mai vreau să mai răspund. Și dacă m-a filmat cameramanul tău, nu vreau să mă dai la televizor.”

“Am înțeles, n-o să te dau. Dar pot spune ce-ai zis?”

“Treaba ta, oricum nu ți-am spus cum mă cheamă.”

Abia atunci, când a plecat, după ce și-a vârât microfonul pe care scria Protv în geantă, mi-am dat seama că era pustiu în jurul meu, toate fetele dispăruse, de parcă nu fuseseră acolo, doar Dolores sprijinea un stâlp la vreo douăzeci de metri depărtare și fuma, privindu-mă.

Eram destul de intrigată de ce se-ntâmplase, vreo jumătate de oră am refuzat un client, p-ormă mi-am zis c-o să se supere Aurel, am mers cu doi la hotel în mai puțin de-o oră, p-ormă l-am sunat să mă ducă acasă, în mașină a vrut să i-o sug din nou, am făcut-o.

A doua zi mi-a fost rău și nu puteam lucra, Paula m-a înțeles.

Astăzi e ziua în care Aurel mă duce la film. Dar nu m-a mai dus la film, mi-a spus c-o să fie o surpriză, o să văd locuri noi și am plecat cu mașina lui nouă, habar n-am în ce direcție, am trecut prin câteva sate, am mers o vreme pe autostradă, am părăsit-o, drumul urca și începuseră munții, văile erau acoperite de livezi de măslini, era minunat. I-am spus-o.

“Îți place, prințeso?”

“Nici nu știi cât de mult!”

“O să-ți placă și mai mult!”

A oprit pe un drum pietruit, departe de orice așezare, lângă niște ruine foarte vechi, ziduri groase de piatră năpădite de iarbă prin care sigur se ascundeau șerpi. I-am spus-o. A râs. Ne-am așezat pe un zid și-am privit amândoi până-n zare, era atât de frumos că mi-au dat lacrimile. Îmi spunea ce e în fiecare loc, mă simțeam importantă, iubitul meu m-a adus până aici să-mi arate și să mă-nvețe, știa o groază de lucruri. Nici nu mi-am dat seama când începuse să vorbească despre altceva.

“De ce mă trădezi, prințeso? Ți-am spus să ai încredere în mine și te-am lăsat să faci ce vrei și tu mă trădezi.”

M-am uitat speriată la el, nu-nțelegeam nimic.

“Ai stat de vorbă cu o ziaristă alaltă seară…”

“Asta era. Dar n-am vorbit despre tine!”

“N-are importanță. Nu trebuia să vorbești despre nimic! Ți-am spus să te ferești de polițiști și de ziariști.”

“N-am vorbit despre noi! Vrea să facă un reportaj…”

“Un reportaj…”

“Da. Despre lumea de-aici.”
“În care-o să apari și tu…”

“N-o să apar, nu i-am dat voie!”

“Nu i-ai dat voie! Și crezi că-i pasă că nu i-ai tu voie…”

“Așa mi-a promis.”

“De ce-ai fost proastă? Aveai tot ce-ți doreai!”

“Ce vrei să spui?”

“Aveai tot ce-ți doreai. Ai dat cu piciorul.”

“Te rog, crede-mă, n-am vorbit despre tine, nici despre noi, n-am dat niciun nume…”

“Termină.”

“Îți jur!”

“Ți-am zis să termini! Mai privește o dată în jur, cât mai ai timp…”

M-am speriat, am vrut să mă ridic, dar atunci m-a lovit cu o piatră sau cu ceva foarte tare în moalele capului, am leșinat. Probabil m-a târât de pe zidul pe care șezusem la marginea ruinelor, era vreo râpă pe-aproape, în ea m-a prăvălit. M-am lovit de copacii înalți, oi fi căzut printre ei, cine știe câte coaste mi-oi fi rupt, sângerez, leșin, îmi revin, leșin din nou. Nu mă pot ridica, de-abia mă mișc, mă doare foarte tare capu-ăsta-al meu prost. Cu degetele mâinii stângi îmi pipăi buzunarul în care țin întotdeauna buletinul, nu e, dacă o să mă găsească vreodată careva n-o să știe cine sunt. Dar n-o să mă găsească nimeni. Niciodată.

Fragment din romanul în pregătire la Editura Cartea românească