Scriitorul Patrick Rothfuss a avut norocul de a se naște în Wisconsin unde iernile lungi și grele și lipsa cablului de televiziune l-au determinat să îndrăgească lectura și scrisul. Încă de copil, mama lui îi citea, mai târziu, în 1991, s-a înscris la Universitatea Wisconsin-Steves Point, pentru a deveni inginer chimist, pasionat fiind de științele exacte, a renunțat și s-a apucat de psihologie. A abandonat-o și pe aceasta. Urmatorii 6 ani și i-a petrecut ca student nehotarât, având 3 slujbe și studiind tot ce l-a interesat – filozofie, istoria Evului Mediu, teatru, antropologie, sociologie. Dupa 9 ani în care nu a absolvit a fost determinat de universitate să își ia licența în … engleză.
Kvothe e în continuare în căutarea răspunsurilor care să îi dezvăluie adevărul despre misteriosul popor Amyr, despre chandrieni și despre moartea părinților săi. Dar drumul către adevăr este presărat cu primejdii, iar Kvothe trebuie să se confrunte cu legendarii mercenary Adem, să încerce să repare onoarea familiei sale și să călătorească în regatul Fae. Acolo o va întâlni pe Felurian, o femeie zână căreia nu-i poate rezista sau supraviețui nici un bărbat…
Kvothe face primii pași în drumul său eroic și află cât de grea poate să fie viața când ajungi să fii considerat o legendă vie.
prolog
O tăcere întreită
Veneau zorii. Hanul Piatra de Hotar era tăcut. Și era o tăcere întreită.
Partea cea mai evidentă era o liniște mare, ca un ecou al lucrurilor care lipseau. Dacă ar fi fost o furtună, picăturile de ploaie s‑ar fi lovit și ar fi răpăit pe vița de vie din spatele hanului. Tunetul ar fi murmurat și ar fi bubuit și ar fi alungat tăcerea de pe drum asemenea frunzelor căzute toamna. Dacă ar fi existat călători agitați în camerele lor, aceștia ar fi exagerat și ar fi mormăit tăcerea asemenea viselor destrămate, pe jumătate uitate. Dacă ar fi fost muzică acolo… dar nu, sigur că nu exista niciun fel de muzică. De fapt, nu era nimic din toate astea, și așa tăcerea rămânea.
În interiorul Pietrei de hotar, un bărbat brunet închise în urma sa ușa din spate. Mișcându‑se prin întunericul perfect, el se strecură prin bucătărie în cârciumă și în jos pe scări, la subsol. Cu ușurința dată de o îndelungată experiență, el evita scândurile nefixate, care puteau geme sau ofta sub greutatea lui. Fiecare pas făcut încet însemna doar o mică bătaie în podea. Făcând asta, el adăuga, pe furiș, mica sa tăcere mai marelui ecou. Era făcut un fel de amalgam, un contrapunct.
Cea de‑a treia tăcere nu era ușor de observat. Dacă ai fi ascultat destul de mult, ai fi început s‑o simți în frigul geamului și în tencuiala pereților netezi din camera hangiului. Era lada întunecată de la piciorul patului tare și îngust. Și era în mâinile omului care zăcea acolo, nemișcat, uitându‑se după primul indiciu palid de lumină a zorilor.
Omul avea părul cu adevărat roșu, roșu ca flacăra. Ochii lui erau întunecați și distanți, și el stătea lungit cu aerul resemnat al cuiva care renunțase de mult la orice speranță de somn.
Piatra de Hotar era al lui, la fel cum și cea de‑a treia tăcere era a lui. Așa și trebuia, aceasta fiind cea mai mare tăcere dintre cele trei, care le încorpora pe celelalte. Era adâncă și întinsă ca finalul de toamnă. Era grea ca o piatră mare de la confluența apelor. Era sunetul răbdător, de floare tăiată, al unui om care așteaptă să moară.
capitolul 1
Măr și soc
Bast se gârbovi plictisit peste tejgheaua lungă de mahon. Privi prin camera goală, oftă și scotoci în jur până găsi o cârpă curată. Apoi, cu privirea resemnată, începu să lustruiască o porțiune din tejghea.
După o clipă, Bast se aplecă și se chiorî la un fir minuscul de praf. Îl râcâi și se încruntă la vederea petei uleioase lăsate de deget. Se aplecă mai aproape, aburi tejgheaua cu răsuflarea și o lustrui vioi. Se opri, răsuflă cu putere pe lemn și scrise un cuvânt obscen pe locul aburit.
După ce aruncă deoparte cârpa, Bast își croi calea printre mesele și scaune goale spre ferestrele largi ale hanului. Rămase acolo o vreme îndelungată, uitându‑se la drumul murdar care trecea prin centrul orașului.
Bast oftă din nou și începu să se plimbe prin cameră. Se mișca elegant ca un dansator și cu nonșalanța perfectă a unei pisici. Dar când își trecu mâinile prin părul negru, mișcarea era agitată. Ochii albaștri dădeau târcoale camerei la nesfârșit, ca și cum ar fi căutat o ieșire. Ca și cum ar fi căutat ceva ce nu mai văzuse de o sută de ori până atunci.
Dar nu era nimic nou. Mese și scaune goale. Scaune goale la bar. Două butoaie uriașe se aflau pe tejgheaua din spatele barului, unul pentru whisky, celălalt pentru bere. Între butoaie se afla o panoplie plină de sticle: toate culorile și formele. Deasupra sticlelor atârna o sabie.
Ochii lui Bast căzură din nou pe sticle. Le fixă cu privirea pentru un moment lung, speculativ, apoi se duse în spatele barului și aduse o cană grea de lut. Respiră adânc, îndreptă un deget către prima sticla din rândul de jos și începu să cânte numărând pe linie.
Arțar și prăjină
Prinde în mână
Cenușă în foc
Boabe de soc
Termină de cântat, apoi se îndreptă către o sticlă verde bondoacă. Răsuci capacul de plută, luă o înghițitură de probă, făcu apoi o față acră și tresări. Lăsă repede sticla jos și luă alta, roșie, curbată. Sorbi și din aceasta, își frecă buzele umede una de alta, gânditor, apoi dădu din cap și turnă cu generozitate în cană.
Arătă cu degetul următoarea sticlă și începu din nou numărarea:
Lână. Nevastă.
Luna pe cer.
Răchită. Fereastră.
O lumânare.
De data aceasta, fu o sticlă transparentă, cu conținut lichid galben pal. Bast smulse dopul și turnă cu spor în cană, fără ca măcar să guste mai întâi. Puse sticla deoparte, luă cana și o răsuci serios înainte de a lua o înghițitură. Zâmbi cu un zâmbet strălucitor și ciocăni noua sticlă cu degetul, făcând‑o să răsune ușor înainte de a începe cântecul din nou:
Butoi. Orz.
Piatră și doage.
Vânt și apă…
Parchetul scârțâi, și Bast se uită într‑acolo, zâmbind strălucitor.
– Bună dimineața, Reshi.
Hangiul cu părul roșu era la baza scărilor. Își trecu degetele lungi peste șorțul curat și mânecile lungi pe care le purta.
– Oaspetele nostru încă nu s‑a sculat?
Bast dădu din cap.
– Niciun foșnet sau scârțâit.
– A avut câteva zile grele, zise Kote. Cred că asta își spune cuvântul.
Ezită, apoi ridică capul și mirosi.
– Ai băut?
Întrebarea era mai mult din curiozitate decât acuzatoare.
– Nu, zise Bast.
Hangiul ridică o sprânceană.
– Am gustat, declară Bast, subliniind cuvântul. Gustatul vine înaintea băutului.
– A, zise hangiul. Deci te pregăteai să bei, atunci?
– Zei mărunți, da, zise Bast. Până nu mai pot. Ce naiba să fac altceva aici?
Bast scoase cana de sub bar și se uită în ea.
– Speram să fie de soc, dar am luat un fel de pepene galben.
Învârti cana speculativ. Plus ceva picant. Luă o altă înghițitură și îngustă ochii gânditor.
– Scorțișoară? întrebă, uitându‑se la rândurile de sticle. Oare mai avem vreun pic de soc?
– E pe‑acolo pe undeva, zise hangiul, fără să se obosească să se uite la sticle. Oprește‑te o clipă și ascultă, Bast. Trebuie să vorbim despre ce‑ai făcut noaptea trecută.
Bast amuți.
– Ce‑am făcut, Reshi?
– Ai oprit creatura de la Mael, zise Kote.
– A!
Bast se relaxă, făcând un gest de desconsiderare.
– Doar l‑am încetinit, Reshi. Atât.
Kote clătină din cap.
– Ți‑ai dat seama că nu era vreun nebun oarecare. Ai încercat să ne avertizezi. Dacă n‑ai fi fost atât de iute de picior…
Bast se încruntă.
– N‑am fost chiar atât de rapid, Reshi. L‑a prins pe Shep.
Se uită în jos, la parchetul bine lustruit de lângă bar.
– Îmi plăcea Shep.
– Toată lumea va crede că ucenicul fierarului ne‑a salvat, zise Kote. Și așa e, probabil, cel mai bine. Dar eu știu adevărul. Dacă nu erai tu, toată lumea de‑aici ar fi fost măcelărită.
– O, Reshi, dar nu‑i adevărat, zise Bast. Tu l‑ai fi ucis ca pe‑un pui. Doar că am ajuns eu înaintea ta.
Hangiul îl dezaprobă.
– Ultima noapte m‑a pus pe gânduri, zise. Mă întreb ce am putea face pentru ca lucrurile să fie un pic mai sigure pe‑aici. Ai auzit vreodată de Vânătoarea călărețului alb?
Bast zâmbi.
– A fost cântecul nostru înainte de a fi al tău, Reshi.
Trase aer în piept și cântă cu voce plăcută de tenor:
Călăreau caii albi ca zăpada.
Arcul din corn alb, iar din argint le era lama.
Purtau ramuri proaspete și suple,
Roșu și verde aveau pe frunte.
Hangiul aprobă.
– Exact la versul ăsta mă gândeam. Crezi că te poți ocupa de asta în timp ce pregătesc lucrurile pe‑aici?
Bast dădu din cap cu entuziasm și se repezi de‑a dreptul, oprindu‑se în ușa bucătăriei.
– Nu‑ncepi fără mine, nu? întrebă el cu nerăbdare.
– Începem imediat ce oaspetele mănâncă și se satură, zise Kote.
Apoi, văzând expresia de pe fața elevului său, se potoli un pic.
– Îmi imaginez că toate astea îți vor lua vreo două ore.
Bast se uită pe ușă, apoi înapoi. Amuzamentul licări pe fața hangiului.
– Și voi anunța eu când începem.
Îl concedie cu un semn al mâinii.
– Acum du‑te.
*
Omul care își spunea Kote trecu la rutina din hanul Piatra de Hotar. Se mișca asemenea unui ceas, a unei căruțe coborând pe un drum cu făgașe bine determinate.
Prima fu pâinea. Amestecă făină, zahăr și sare, cu mâinile, fără să se deranjeze să măsoare. Frământă aluatul, rotunji apoi pâinile și le lăsă să dospească. Puse cu lopata cenușă din soba din bucătărie și aprinse focul. Apoi se duse în camera de zi și aprinse focul în căminul din piatră neagră, măturând cenușa din vatra masivă de‑a lungul peretelui nordic.
Turnă apă, se spălă pe mâini și aduse o bucată de carne de oaie de la subsol. Tăie surcele, le aruncă pe foc, bătu pâinea crescută și o mută mai aproape de o sobă proaspăt încălzită.
Și apoi, brusc, nu mai era nimic de făcut. Totul era gata. Totul era curat și aranjat.
Omul cu părul roșu stătea în spatele barului, iar ochii lui se întoarseră încet din depărtări, concentrându‑se pe aici și acum, la han în sine.
Privirea i se opri pe sabia care atârna pe peretele de deasupra sticlelor. Nu era o sabie deosebit de frumoasă, nu era ornamentată și nici nu avea ceva care să ia ochii. Era amenințătoare într‑un fel. În felul în care e amenințătoare o stâncă înaltă. Era cenușie, netedă și rece la atingere. Era ascuțită ca sticla spartă. În lemnul negru al plăcii al panopliei era cioplit un singur cuvânt: Sminteala.
Hangiul auzi pași grei pe palierul exterior de lemn. Zăvorul ușii se zgudui, urmat de un salut puternic și un bubuit în ușă.
– O clipă! strigă Kote.
Grăbindu‑se către ușa din față, întoarse cheia grea în încuietoarea ușii de aramă lustruită.
Graham stătea gata să bată în ușă cu mâna lui groasă. Fața încrețită i se despică într‑un zâmbet când îl văzu pe hangiu.
– Iar a deschis Bast în locul tău în dimineața asta? întrebă el.
Kote zâmbi tolerant.
– E băiat bun, declară Graham.
– Doar un pic cu căpuțul. Credeam că ai închis pentru azi. Își drese glasul și se uită la picioare pentru un moment. N‑aș fi fost surprins.
Kote puse cheia în buzunar.
– Deschis ca de obicei. Ce pot face pentru tine?
Graham se așeză în ușă și făcu semn din cap spre stradă, unde, într‑o căruță din apropiere, se aflau trei butoaie. Erau noi, din lemn pal, lustruit, și cu cercuri strălucitoare de metal.
– Știam că nu voi avea parte de somn noaptea trecută, așa că am asamblat unul pentru tine. În plus, am auzit că Bentonii vin astăzi cu primul transport de mere târzii.
– Îți mulțumesc.
– Numai bune să te țină toată iarna.
Graham se duse și se sprijini cu mândrie de un butoi. Nimic nu se compară cu un măr iernatic dacă e să previi foamea.
Se uită cu o licărire în ochi și lovi din nou marginea butoiului.
– Te‑ai prins? Butoi?
Kote gemu un pic, frecându‑și fața.
Graham chicoti și își trecu o mână peste una dintre strălucitoarele cercuri metalice ale butoiului.
– N‑am mai făcut până acum un butoi cu aramă, dar acesta a ieșit mai frumos decât am sperat. Să‑mi spui dacă nu se țin bine. Voi avea eu grijă de ele.
– Mă bucur că n‑au fost prea multe probleme, zise hangiul. Pivnița se umezește. Mă tem că fierul ar rugini în câțiva ani.
Graham dădu din cap.
– Asta‑i de‑a dreptul sensibil, zise el. Nu se gândesc prea mulți la viitor.
Își frecă mâinile.
– Îmi dai o mână de ajutor? N‑aș vrea să scap vreunul și să‑ți zgârii podelele.
Se puseră pe treabă. Două dintre butoaie de aramă fură duse la subsol, în timp ce cel de‑al treilea fu manevrat prin spatele barului, prin bucătărie și în cămară.
După aceea, bărbații își făcură drum înapoi în cameră de zi, fiecare pe partea lui de bar. Se așternu un moment de tăcere, timp în care Graham se uită prin berăria goală. La bar erau două scaune mai puțin decât ar fi trebuit și exista un spațiu gol lăsat de o masă lipsă. Într‑o berărie ordonată, așa ceva era la fel de evident ca dinții lipsă.
Graham își luă privirea de la o bucată de podea bine curățată de lângă bar. Băgă mâna în buzunar și scoase cu mână tremurândă o pereche de lame tocite de fier.
– Dă‑mi, te rog, o bere mică, Kote, zise el cu voce aspră. Știu că e devreme, dar o să am o zi lungă. Îi ajut pe cei din familia Murrion să‑și aducă grâul de pe câmp.
Hangiul scoase berea și i‑o înmână tăcut. Graham bău jumătate dintr‑o înghițitură lungă. Ochii îi erau roșii pe margini.
– Proastă noapte pentru afaceri, zise el, fără a stabili un contact vizual, apoi luă o altă înghițitură.
Kote dădu din cap. Proaste afaceri noaptea trecută. Șanse erau, fu tot ce Graham avea de spus despre moartea unui om pe care‑l cunoștea dintotdeauna.
Acești oameni știau totul despre moarte. Își uciseseră șeptelul. Pieriseră din pricina febrei, a unei căderi sau ale unor oase rupte nevindecate. Moartea era ca un vecin neplăcut. Nu vorbeai despre el, de teamă că te‑ar putea auzi și s‑ar hotărî să vină în vizită.
Cu excepția poveștilor, desigur. Poveștile cu regi otrăviți și dueluri și războaie vechi erau în regulă. Îmbrăcau moartea în alte straie și o trimiteau departe de ușa ta. Un horn în flăcări sau un fum înecăcios erau îngrozitoare. Dar procesul lui Gibea sau asediul Enfastului erau altceva. Erau ca rugăciunile, ca farmecele murmurate noaptea târziu, când mergeai singur prin întuneric. Poveștile erau ca amuletele de o jumătate de penny cumpărate de la un negustor ambulant, doar așa, ca să fie.
– Cât timp va mai fi scribul prin zonă? întrebă Graham după un moment, cu vocea răsunând în cană. Poate că ar trebui să dau și eu comandă de vreo scriere, în caz că aș avea nevoie.
Se încruntă un pic.
– Tata le zicea de obicei hârtii de îngropăciune. Nu‑mi amintesc cum se numesc de fapt.
– Dacă e vorba să ai grijă doar de bunurile tale, e o dispoziție de proprietate, zise hangiul ca un lucru bine știut. Dacă se referă la alte lucruri, se numește mandat de voință declarată.
Graham ridică o sprânceană la hangiu.
– Așa am auzit, în orice caz, zise hangiul, privind în jos și frecând tejgheaua cu o cârpă albă curată. Scribul a amintit ceva în sensul ăsta.
– Mandat… murmură Graham în cana lui. Cred că voi cere doar hârtii de îngropăciune și oficial o să‑l las pe el să facă toate astea, după bunul plac.
Se uită la hangiu.
– Și alții probabil vor vrea și ei așa ceva, vremurile fiind cum sunt.
Preț de o clipă păru că hangiul se încruntă iritat. Dar nu, el nu făcu nimic de acest gen. În picioare în spatele barului, afișa, ca întotdeauna, expresia lui calmă și plăcută. Dădu ușor din cap.
– A zis că va fi disponibil în jurul amiezii, zise Kote. A fost un pic tulburat de ce s‑a întâmplat noaptea trecută. Oricine ar apărea înainte de prânz, am impresia că va fi dezamăgit.
Graham ridică din umeri.
– N‑ar trebui să fie nicio diferență. Oricum nu vor fi decât zece oameni în tot orașul până la prânz.
Mai luă o înghițitură de bere și se uită pe fereastră.
– Azi e zi de mers la câmp și asta e sigur.
Hangiul păru să se relaxeze un pic.
– Va fi aici și mâine. Deci nu este nevoie ca toată lumea să se grăbească azi. Niște nelegiuiți i‑au furat calul pe la Vadul Popii, iar el încearcă să găsească unul nou.
Graham țâțâi înțelegător.
– Bietul de el. Nu va găsi un cal nici de drag, nici pentru bani în toiul recoltei. Nici Carter n‑a putut s‑o înlocuiască pe Nelly după ce chestia aia care seamănă cu un păianjen l‑a atacat în apropierea podului Vechii Pietre.
Clătină din cap.
– Nu e în regulă ca ceva de genul ăsta să se întâmple la nu mai mult de două mile de ușa noastră. Pe vremea când…
Graham se opri.
– Pe bunii zei, parcă sunt bătrânul meu tată.
Își puse bărbia în piept și adoptă un ton morocănos.
– Pe când eram eu copil, aveam vreme cum trebuie. Morarul nu mânărea cântarul și lumea știa să‑și vadă de treabă.
Pe fața hangiului apăru un zâmbet nostalgic.
– Tatăl meu spunea că berea era mai bună, iar drumurile aveau mai puține șanțuri.
Graham zâmbi, dar zâmbetul dispăru repede. Privi în jos, parcă jenat de ceea ce era pe cale să spună.
– Știu că nu ești de pe‑aici, Kote. Asta e greu. Unii cred că un străin abia dacă știe ceasurile zilei.
Trase aer adânc în piept, tot fără să‑l privească pe hangiu în ochi.
– Dar îmi închipui că știi lucruri pe care alții nu le știu. Vezi lucrurile altfel.
Ridică privirea, cu ochii serioși și obosiți, întunecați pe margini de la lipsa de somn.
– E situația atât de sumbră cum pare în ultima vreme? Drumurile așa de rele. Oamenii jefuiți și…
Cu un efort evident, Graham se abținu din nou să se uite la porțiunea goală din încăpere.
– Toate impozitele astea noi fac lucrurile așa de grele. Băieții Grayden sunt pe cale să piardă ferma. Și păianjenul ăla.
Luă încă o înghițitură de bere.
– E situația așa de rea cum pare? Sau am îmbătrânit ca tata și acum totul are un gust mai amar față de atunci când eram copil?
Kote șterse îndelung tejgheaua, de parcă simțea o repulsie să vorbească.
– Cred că situația e rea de obicei, într‑un fel sau altul, zise el. Se poate ca doar noi, cei mai în vârstă, să o vedem așa.
Graham începu să dea din cap, apoi se încruntă.
– Doar că tu nu ești în vârstă, nu? De multe ori uit asta.
Îl studie din cap până‑n picioare pe bărbatul cu părul roșu.
– Vreau să spun că te miști ca un moș, vorbești ca un moș, dar nu ești bătrân, nu? Pun pariu că ai jumătatea vârstei mele.
Se încruntă la hangiu.
– Totuși, câți ani ai?
Hangiul zâmbi obosit.
– Destul de mulți ca să mă simt bătrân.
Graham pufni.
– Prea tânăr pentru a te văicări ca un moș. Ar trebui să fii afară curtând femei și intrând în necazuri. Lasă‑ne pe noi, cei mai în vârstă, să ne plângem de cum se înmoaie articulațiile lumii.
Bătrânul dulgher se ridică de la bar și se întoarse pornind spre ușă.
– Mă întorc în pauza de masă de la prânz, ca să vorbesc cu scribul tău. Nu‑s singurul. O mulțime de lume vrea să obțină unele acte oficiale, dacă tot au ocazia.
Hangiul inspiră profund și expiră încet.
– Graham?
Omul se întoarse cu o mână pe ușă.
– Nu doar tu crezi asta, zise Kote. Situația e proastă și instinctul îmi spune că va deveni și mai proastă. N‑ar strica nimănui să se pregătească pentru o iarna grea. Și să vadă dacă se poate apăra la nevoie.
Hangiul ridică din umeri.
– Oricum, asta e doar ce‑mi spune instinctul.
Gura lui Graham era o linie sumbră. Își înclină o singură dată capul, într‑o aprobare serioasă. – Mă bucur că nu e doar instinctul meu.
Apoi zâmbi forțat și începu să‑și suflece mânecile, îndreptându‑se spre ușă.
– Trebuie să faci fân cât strălucește soarele, totuși, zise el.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO