Ori de cate ori am ascultat dulce-sfasietorul Tears in Heaven, cantecul compus de Eric Clapton la moartea fiului sau in varsta de trei ani, m-am intrebat ce resorturi tainice si paradoxale ajung sa transpuna moartea fiintei iubite in tipare estetice – lirice, dramatice, narative etc. Ce inexplicabila alchimie transforma durerea in cantec, nesomnul in liniste si hidosenia mortii in frumusete vitalizanta? Cum de te poti desprinde de lemnul sicriului sau de raceala urnei mortuare pentru a te apleca asupra foii de hartie in nadejdea exorcizarii prin scris a suferintei?
Exact la asta m-am gandit cand am auzit ca Matei Calinescu a scris o carte despre moartea fiului sau Matthew*. “Acest portret biografic al fiului meu, care s-a nascut la 24 august 1977 in Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, si a decedat inainte de a fi implinit 26 de ani, la 1 martie 2003, a fost scris in patruzeci de zile dupa moartea lui. In acele zile n-am putut face altceva decat sa ma gandesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente (…) N-am numarat zilele, dar intamplarea a facut ca in a patruzecea sa ma simt impacat cu durerea mea, inseninat in tristete”.
Nefiind familiarizat cu destinul american al scriitorului, m-a socat ideea ca un teoretician al literaturii, universitar cu temperament flegmatic, ins dedicat echilibrului de catedra si masurii in toate, va ajunge sa-si etaleze insasi esenta intimitatii fiintei – suferinta tatalui la moartea fiului – pentru un public prea putin ingaduitor fata de atari supreme dovezi de umanitate, ca sa nu zic barbarizat dupa decenii de degradare, deriziune, dezumanizare. Ma temeam de lehamitea noastra, de firea noastra carcotasa, de suspiciunea si zeflemeaua cu care inconjuram tot ce adie a puritate, a firesc, a generozitate si normalitate exemplara. Ei bine, reactiile pe care le-am inregistrat pana acum m-au contrazis net si fara replica. Oameni foarte deosebiti ca structura sufleteasca, educatie si profesie au sustinut la unison calitatea, ethosul profund si echilibrul extraordinar al acestei marturii. Autorul a intuit just: “am scris aceasta carte pentru mine – ca un soi de exercitiu spiritual – dar sper ca ea ar putea fi de folos si altora”.
Ciudat: pentru mine, M (adica Matthew Calinescu) nu era o persoana legata de Matei Calinescu, ci de Mircea Eliade. Nu era atat fiul celui care a scris Viata si opiniile lui Zacharias Lichter (1969), ci finul autorului Huliganilor. “Aveam, proaspat destarat, isi aminteste Matei Calinescu, o situatie inca nesigura in lumea universitara americana, si prietenia pe care Mircea Eliade si sotia sa mi-au aratat-o a fost pentru mine si pentru familia mea un important punct de sprijin. Printre alte gesturi generoase, el (Eliade, n.n.) a scris una dintre recomandarile pentru bursa Guggenheim, iar in 1978 a devenit nasul fiului meu, al carui botez a avut loc la o biserica romaneasca din Chicago” (Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade, Polirom, 2002, p. 17).
Cel mai teribil si inaltator lucru din Portretul lui M este drumul durerii, al nevindecarii, esecului si mortii catre intelegere, intelepciune si asumare senina. La un capat: “eram prada mandriei luciferice si a rusinii de a avea, tarziu in viata, un copil handicapat”. La celalalt: “Enigma n-am inteles-o, dar am inteles ca el a fost, asa cum a fost si continua sa fie pentru mine, un dar”. Iar la mijloc jurnalele tatalui pornit semiconstient pe calea eruditiei intru patologie, care face bibliografia medicala a subiectului (“impins de demonul interogatiei, cu ideea unei fenomenologii a autismului”), care se culpabilizeaza vrand-nevrand intrebandu-se in ce masura va fi fost vinovata ereditatea, indepartata zestre genetica a familiei in boala copilului (“ma intreb daca nu cumva M n-a mostenit autismul chiar de la mine”).
Cat despre Matthew, copilul suferind de maladia Asperger si coplesit de zeci de crize de epilepsie, copilul “de o castitate angelica”, “micul maestru al umorului absurd, cristalin si inocent”, care folosea calculele matematice drept calmant, copilul fascinat de sporturi dar “speriat de dragoste si bunatate”, oripilat de orice contact fizic, de imbratisari si chiar de atingeri, copilul care “traia cu adevarat printre ideile platonice” – el este cel care sopteste, devastator pentru auzul tatalui sau, I feel lonely with daddy… O afirmatie cat un infern. “A ramas, scrie Matei Calinescu, aceasta meditatie despre viata lui, dar si despre acea parte din viata mea in care m-am straduit sa inteleg enigma intrupata de el”.
Asa ceva nu mai avem in literatura romana. Dar cu ce pret!
*) Matei Calinescu, Portretul lui M, Editura Polirom, 235 pag.