In primavara acestui an, la Cluj-Napoca a aparut primul teatru privat din Transilvania: Teatrul Imposibil. Valva in jurul debutului sau a fost mare, deoarece, in manifestul de constituire, tinerii artisti contestau cam tot ce se facea in domeniul dramatic in acel moment. m.chris.nedeea este initiatorul si directorul artistic al acestui colectiv.
– Subscrieti, inca, la afirmatiile de acum o jumatate de an, referitoare la necesitatea infiintarii unui alt fel de teatru intr-un oras universitar de dimensiunea si, mai ales, cu traditia Clujului?
– De ce nu? Spuneam atunci ca Teatrul Imposibil a aparut pentru ca nu ne intereseaza Bucurestiul, cu toate ca acest Cluj se incapataneaza sa ramana un oras mort, in pofida traditiilor sale stralucite; pentru ca institutia Teatrului National in Romania se naruie, la propriu si la figurat, si nimanui nu pare sa-i pese; in fine, pentru ca avem prea multi dusmani ca sa nu ne simtim importanti. Au trecut opt luni de atunci si nu am impresia ca lucrurile s-au schimbat in vreun fel. Pe de alta parte, consider ca era si este nevoie de inca un teatru (mai este nevoie si de altele) pentru ca oferta de produse culturale sa satisfaca daca nu cererea, macar orizonturile de asteptare ale publicului variat care caracterizeaza un mare oras… Si Teatrul Imposibil incearca sa satisfaca o parte dintre aceste asteptari, oferind o alternativa atat pentru public, cat si pentru realizatori, fie ei regizori, actori, scenografi, web designeri, muzicieni sau teatrologi.
– In numarul pe aprilie al MAN.In.FEST-ului, foaia de atitudine teatrala editata de Teatrul Imposibil, declarati: “Noi nu concuram cu nimeni… Noi nu vrem sa daramam (sau nu inca). Noi vrem sa propunem altceva. Cu altcineva”. Ce vreti, deci, sa propuneti?
– Un teatru… imediat. Facut aici si acum, pentru publicul de aici si de acum, cu tineri si pentru tineri (acestia din urma, indiferent de varsta!), cu un set de programe variate si inedite atat in plan national, cat si, mai ales, local (de aici si lipsa reala a concurentei). Ati vazut deja ca programul de spectacole-lectura a avut un real si de neanticipat la Cluj succes, la fel MAN.In.FEST-ul, ajuns acum la nrumarul 4… La fel, productia de spectacole, chiar daca major axata pe (minora!) dramaturgie noua romaneasca.
– O alta declaratie care a socat opinia publica a fost: “Nu ne intereseaza Sebastian si Sorescu”. Atunci catre care zone ale dramaturgiei navigati?
– Teatrul Imposibil s-a definit chiar de la inceput ca un teatru de text nou. Dramaturgia de ultima ora, romana si straina, este cea care ne intereseaza aici, iar montarile de pana acum au demonstrat acest lucru; ne preocupa, daca vreti, exclusiv prezentul, atat in ceea ce priveste subiectele, temele, cat si in privinta limbajelor artistice aferente… Clasicii sunt, sau ar trebui sa fie, pivotul repertorial al altor teatre, de exemplu al celor nationale.
– Cum au fost primite aceste propuneri repertoriale? Cati spectatori ati avut in aceste luni ale primei stagiuni?
– – Cred ca bine, si spun asta raportandu-ma la receptarea din presa si la afluxul de public… Numarul de bilete vandute, desi sub asteptarile noastre initiale, nu mi se pare relevant, pentru ca am avut si spectacole la care intrarea publicului a fost libera. Daca tinem cont si de faptul ca unele spectacole s-au jucat in locatii mai putin obisnuite… Oricum, noi am avut public si atunci cand alte teatre si-au suspendat spectacolele din lipsa lui, sau cand, in aceeasi seara, mai erau doua sau trei evenimente similare. Deci e bine.
– Despre ce locatii mai putin obisnuite vorbiti?
– Sala de “baza” a Teatrului Imposibil a fost amenajata in incinta unei sali de cinema dezafectate. In pivnitele Muzeului National de Arta au avut loc toate reprezentatiile spectacolului cu Evanghelia dupa Toma de Radu Macrinici, iar programul “6 titluri, 6 dramaturgi, 6 spectacole” a avut loc in alte pivnite, de aceasta data ale celei mai cunoscute cafenele clujene, Diesel Club. Pe cat posibil, vom incerca sa mentinem si sa extindem aceasta “pulverizare” a spatiului teatral.
– Constat ca regizorul m.chris.nedeea prefera spatii de spectacol mai putin traditionale…
– Nu numai eu, ci si Vadas Lazslo, regizorul Evangheliei dupa Toma. Dar sa nu spunem ca aceste spatii sunt “mai putin traditionale”, ci doar mai adecvate – atat subiectului piesei, cat si viziunii (ideii) regizorale.
– Unii spectatori v-au reprosat limbajul excesiv de frust al unor montari. Este aceasta o piedica in calea receptarii reprezentatiilor, sau dimpotriva?
– Nu pot subscrie acestui punct de vedere, pentru ca, dincolo de aspectul secundar al acestei chestiuni, “limbajul”, “textul” este al dramaturgului si el reflecta un timp si un spatiu. Iarasi, o problema de optiune.
– Dar din punct de vedere financiar cum ati iesit? Poate fi un teatru independent rentabil?
– Rentabil numai din vanzarea de bilete? Greu de crezut ca exista un teatru care sa fi reusit aceasta performanta (cel putin la noi, unde, paradoxal, un bilet la teatru este mai ieftin chiar decat unul la cinematograf, sau decat o… friptura!). Asa se face ca vorbim aici de un decalaj totusi foarte mare intre costuri si “beneficii”; tot ce poate spera un manager care activeaza in aceasta zona este doar sa-l reduca… Ne-am convins si noi ca mai ales aici, dar si aiurea, un teatru sau o companie teatrala nu poate rezista fara – sa nu spun subventii! – o importanta sustinere financiara.
– Experientele similare bucurestene v-au influentat in vreun fel? Si, la randul vostru, credeti ca puteti fi deschizatori de drumuri pentru colegii din alte orase?
– “Nu”, la prima intrebare. Si “Nu stiu”, sau “Nu cred” la a doua. Spun asta pentru ca efortul organizatoric (si nu numai acesta) implicat de o asemenea intreprindere este unul… dezarmant. Initiatorilor unui astfel de proiect le mai trebuie ceva in afara de optimism, tenacitate si resurse financiare – si anume o doza consistenta de… inconstienta!
– Pe ansamblu, bilantul acestei stagiuni va multumeste?
– Pai, sa vedem bilantul: patru premiere in patru luni, editarea unei antologii de dramaturgie romaneasca noua cuprinzand piese de Matei Visniec, Radu Macrinici, Stefan Caraman, Saviana Stanescu, Alina Nelega etc., o revista lunara de teatru, un ciclu de spectacole-lectura cu texte europene noi, identificarea si amenajarea unei sali proprii de spectacol, doua participari la festivaluri nationale de profil… E mult, e putin?
– In aceasta luna, veti inaugura stagiunea cu numarul doi. Intentionati sa modificati ceva din strategia artistica initiala?
– Da, si nu. Pe de o parte, MAN.In.FEST-ul va avea o alta linie si un areal de difuzare mai amplu, iar practica editarii textului piesei in caietul de sala, initiata chiar de la lansare, va deveni o strategie editoriala in adevaratul inteles al cuvantului. In acest sens, vom lansa in septembrie prima aparitie din Biblioteca Teatrul Imposibil, un proiect realizat in parteneriat cu editura clujeana Eikon. Si, nu intamplator, acest prim titlu este Teatralizare si reteatralizare in Romania (1920-1960), un studiu de istorie si teorie teatrala semnat de Miruna Runcan.
In ceea ce priveste productia de spectacole, trebuie sa ramanem consecventi cu directia initiala. Astfel, deschidem stagiunea cu titlul ales de public in cadrul programului de promovare a noii dramaturgii europene 6 titluri 6 dramaturgi 6 spectacole-virtuale, si anume cu Chip de foc de Marius von Mayenburg. Pentru dramaturgia noua romaneasca, am demarat deja un program similar, urmand sa prezentam, intr-o prima faza, noua autori in spectacole-lectura, titlul selectionat urmand a avea premiera in februarie anul viitor… Si vom vedea ce se va mai intampla.