Încă de acum câțiva ani, cinci sau șase… nu i-am numărat, se spărsese gheața. La Teatrul de Operetă (la vremea aceea fără musical) apăreau primele producții de musicaluri făcute după rețetele de afară.
Era o mare victorie. În aceleași locuri unde nu mai călcau decât domni cu cravată albastră și vestă maro și doamne „cu helancă” pe care nu le puteai determina să-și scoată căciula de blană în timpul spectacolului, puteam vedea acum o demonstrație de virtuozitate tehnico-artisitică, purtătoare a unor viziuni scenice proaspete – pentru noi cel puțin – și, cel mai important, care aduceau pe scenă o nouă mentalitate.
Fie că au fost Rebecca, Romeo si Julieta sau Chicago (la Teatrul Național), vedeam pe scenă altceva! Tineri care dansau, cântau și jucau foarte bine, decoruri și lumini care încântau ochiul cu un discurs scenografic captivant și – deloc în ultimul rând – o orchestră care reușea să sune atât de bine că puteai să pui prinsoare că NU poate fi… Orchestra Operetei.
Să ne înțelegem. Deși trăim într-un climat socio-cultural în care ștergându-se cu buretele zeci de ani de alfabetizare, trebuie reexplicate noțiuni precum: la ce folosește cititul, sau… de ce este necesară cultura, voi continua articolul dedicat Fantomei de la Operă, marele succes mondial semnat de celebrul Andrew Lloyd Weber, premiera care a marcat și deschiderea noului sediu al Teatrului de Operetă și Musical Ion Dacian, pornind de la premiza că nu mai trebuie explicat – a se citi scuzat – musical-ul față de operetă, primul nefiind altceva decat continuarea sau evoluția celei de a doua.
Voi trece, de asemenea, și peste partea de recorduri pe care o aduce după sine apariția noului teatru. Deși au relevanța lor, cel care se referă la cei peste 50 de ani trecuți de la clădirea unui nou teatru în capitala României este prea trist, iar cele care țin de performanțele noii săli de spectacole – adâncime, deschidere, turnante, chiar două… etc. – trebuie să rămână la capitolul surprize plăcute, acestea urmând să încânte cu siguranță pe cei care vor umple sălile noului teatru începând cu această a doua parte a stagiunii.
Ceea ce din nou impresionează este ideea. Mai bine zis, întregul discurs cu care te întâmpină și te acompaniază noul teatru. Parcarea generoasă, intrarea într-o clădire modernă, al cărei interior șterge impresia exteriorului și instalează un stil bazat pe decorațiuni care rezonează atât cu destinația locului, cât și cu stilul urban, de dragul căruia nu puțini au ratat întâlnirea cu buna măsură și funcționalitate în materie de amenajări.
Structura de beton și sticlă este îmblânzită de balustradele și traversele de lemn ale scărilor, cutiile vechi „de turneu” ale instrumentelor au o continuare în Marele Candelabru – nu al Fantomei ci al Teatrului – care este făcut din resturi în mărime naturală de instrumente muzicale, Bar-ul prin semnalizarea luminoasă împrumută din scenografia stil Chicago anii ’30 și, peste toate acestea, unind câmpurile, apare iluminarea cu spot-uri cu o temperatură de culoare îndeajuns de caldă, care dau o binevenită notă de intimitate unui spațiu cu deschideri apreciabile.
Sala este frustă, dar nu simplistă, cu o mochetă confortabilă – regretată de simțul tactil la nou renovata sală a Operei, dar binecuvântată de cel auditiv – scaune confortabile, cu o cromatică complementară și din nou iluminatul care (deși o știm dar nu aplicăm lecția nici acasă), poate face diferența dintre o sală de așteptare din Gara de Nord și o sală de spectacol.
Fantoma de la Operă, vorbind tot de sală, te întâmpină cu scenografia de avanscenă, puțin amenințător, lugubru chiar, dar cu siguranță impozant și mai ales incitant! Spectacolul începe și după puține momente se instalează acea atât de dorită stare de confort. Înainte de a continua, îmi voi permite o mică paranteză, mărturisind că am văzut pentru prima dată pe viu acest spectacol cu ocazia acestei premiere. Pastișa operei pariziene de început de secol XX este din prima secundă recognoscibilă și ești încântat de faptul că funcționează toate.
Chiar dacă partea de creație a casetei tehnice nu are nume românești, este vorba despre regie – Stephen Barlow, scenografie – Andrew Riley, coregrafie – Ewan Jones, light design – Howard Hudson, partea „de execuție” este românească și este chiar într-o foarte mare măsură a teatrului care cu nu mulți ani în urmă se putea lăuda cu cele mai triste producții ale artelor spectacolului din București cel puțin. Și nu poți sa nu fii din primele momente încântat că toate compartimentele – chiar și sonorizarea –, funcționează nu doar în sine, ci ca întreg.
Această senzație de întreg cred că sintetizează de altfel cel mai bine ideea întregului discurs pomenită mai sus. În mod evident o marcă pentru care directorul Răzvan Ioan Dincă duce o luptă deloc ușoară, pentru că… nu-i așa… „ce urmărești dumneata?” este întrebarea la modă a acestor vremuri strâmbe care descurajează până la anihilare orice inițiative, darmite finalizarea unor mari proiecte, această idee de întreg reprezintă de fapt principalul „parametru” prin care artele spectacolului de la noi – incluzând aici și muzica – se diferențiază încă de ceea ce se întâmplă „dincolo”.
În Fantoma de la Operă ai senzația – păstrând proporțiile – pe care o ai când asculți London Symphony Orchestra. Casting bun, aproape infailibil, senzația de sprijin reciproc, de continuare a arcului emoțional, de participare reală a tuturor, faptul că toți sunt importanți.
Fantoma de la Operă este unul dintre cele mai grele, mai complexe spectacole de musical, o adevărată piatră de hotar. Sinergia tuturor elementelor care alcătuiesc această producție al cărei producător general a fost Ofelia Stanciu, nu este un lucru ușor de obținut nici în spațiile culturale „riguroase” către care se îndreaptă hazul nostru de necaz. A fost totuși realizată – la propriu – pe malul Dâmboviței.
Ar fi frumos ca prin acest proiect, artistic, cultural, să se spargă un mit.
Fie ca noul Teatru de Operetă si Musical Ion Dacian să fie fisura care să năruie acest păgubos complex „hidrologic”.
Pentru modul în care au dat la modul propriu viață unor personaje complexe și extrem de solicitante din punct de vedere vocal și dramatic merită aplauze toată distribuția, Fantoma: Adrian Nour (incontestabila vedetă a spectacolului), Christine Daaé: Irina Baianț, Raoul, Viconte de Chagny: Florin Ristei, alături de Andrei Lazăr, Valentino Tiron, Gabriela Daha (o Carlotta Giudicelli excelentă), Samuel Druhora, Dana Rotaru, Alexandra Giurcă, cărora cu onoare li se pot alătura orchestra (care de acum își onorează în sens pozitiv renumele) și tot personalul tehnico-artistic de scenă și din jurul ei.