“Pe retina lui George Banu probabil ca sunt imprimate cele mai frumoase momente teatrale din ultimii 20-30 de ani. A intrat in contact cu cei mai mari actori, cei mai mari creatori de teatru, cei mai mari dramaturgi si cred ca are o sita a valorilor importanta si sensibila – e un ochi tandru si foarte critic, un ochi indragostit de fenomenul teatral si in acelasi timp un ochi intors inspre sine…” (Oana Pellea). George Banu a avut amabilitatea s-o primeasca la Paris pe Anca Dobrescu, realizatoarea emisiunii “Dinastia campionilor” difuzata de PRO TV. Intalnirea a fost o emotionanta confesiune din care publicam in acest numar opiniile lui George Banu despre teatru. (Anca Dobrescu)
Dupa celebrele teze din iunie ale lui Ceausescu, am vazut “Visul unei nopti de vara”, la Opera din Bucuresti, si in clipa in care Puk, personajul-spirit, cobora in sala si ne spunea “La revedere”, am avut sentimentul ca trebuie sa parasesc Romania, pentru a-l revedea pe Puk, pentru a-l revedea pe Brook, pentru a revedea acest teatru care a fost pentru mine ultima respiratie autentica, adevarata, profunda pe care am resimtit-o venind din afara. Dupa aceea cortina a cazut, iar spectacolul lui Brook a fost violent criticat de presa romana, care asculta comenzile venite de sus, de la partid; doar revista Secolul XX, condusa de Dan Haulica, a reusit sa echilibreze acest discurs plin de ura impotriva unui teatru viu.
Intre momentul in care Puk imi strangea mana si isi lua la revedere si momentul in care vorbeam cu Peter Brook, la Paris, inaintea premierei lui cu “Timon din Atena”, cand el se instala la Teatrul Bouffes du Nord, trecuse un an si jumatate.
Am urmarit toate spectacolele lui Brook la Paris – era pentru mine, intr-un fel, o datorie de memorie personala a spectacolului de la Bucuresti, dar erau si reperele drumului meu in teatru, la Paris.
Concluzia acestei legaturi intime si distante in acelasi timp cu Brook a fost publicarea unor eseuri si, mai mult, in anii ”90, a unei carti, reluata apoi in Italia, in Polonia, dar si in alte tari. Ultima versiune a ei a fost publicata de o editura foarte prestigioasa, Editions du Seuil, sub titlul just “Peter Brook sau catre un teatru al originilor”. Cartea a aparut aproape simultan si la Bucuresti – “Peter Brook sau teatrul formelor simple”, la Editura Polirom, fapt ce demonstreaza, intr-un fel, marile schimbari care s-au produs fata de trecut.
Cu aceasta carte, cercul care a inceput la Bucuresti si s-a incheiat, intr-un fel, tot la Bucuresti este cercul biografiei mele, in care mi l-am decis ca acompaniator pe Brook, un personaj familiar si totodata indepartat.
Marile mele bucurii, la Bucuresti, erau coletele cu carti pe care le primeam din Franta. Cineva de la Sorbona, care intre timp mi-a devenit prieten, mi-a spus: “George, tu ai citit aceleasi carti ca si noi”. “George, tu ai citit aceleasi carti ca si noi” a fost un semn de recunoastere. Eram sincron, cum spunea Eugen Lovinescu. Referintele mele erau aceleasi. Am venit destul de tanar pentru a nu fi crispat si pentru a nu avea anumite idei fixe. Eram intr-o relatie complexa intre maleabilitate si identitate; aveam un inceput de identitate, dar eram maleabil si acest fapt mi-a permis sa scriu in reviste importante, sa colaborez cu “Le Monde”, sa fiu invitat de Jack Lang sa lucrez la Festivalul de la Nancy, deci, intr-un fel, acest sincronism a fost poarta de intrare in spatiul teatral francez. In clipa in care esti plecat din tara, poti fi in fata a doua ipostaze: a celui care priveste tot timpul in urma, ori a celui care priveste tot timpul in fata. Am plecat si in urma mea au ramas prieteni, dar si enorm de multa noapte. Noaptea cadea peste Romania, era din ce in ce mai frig, mai intuneric. In schimb, in fata mea erau forme de teatru care ma pasionau, artisti care ma interesau, era, mai degraba, dorinta de a descoperi, decat regretul de a fi pierdut. Cunoscandu-l pe Cioran, acesta mi-a spus intr-o zi: “George, fiti atent, nu vorbiti limba romana, pentru ca limba materna creste ca iarba rea!”. Am vorbit franceza, am scris in franceza si am descoperit placerea de a scrie intr-o alta limba.
Recunosc, fara sa spun ca sunt cosmopolit: niciodata n-am fost convins ca adevarul se afla unde ma gasesc – la Bucuresti sau la Paris; de aceea circul tot timpul, vad spectacole. Am umblat prin lume, din America Latina pana in Japonia, mereu in cautarea acestui adevar, care nu e niciodata acolo unde sunt eu. Poate e o iluzie, poate o greseala, dar acesta a fost mecanismul meu – aceasta cautare dincolo de hotare a unor experiente.
Teatrul nu e simplu, ca o arta pe care o expui intr-un muzeu. Teatrul e o arta a efemerului si atunci, intr-un fel, am incercat constient sau inconstient sa-mi construiesc experiente biografice: sa vad primele spectacole ale lui Mihai Maniutiu cu Oana Pellea si Marcel Iures, la Bucuresti, sa vad spectacolele unor prieteni in Columbia sau Venezuela, sa descopar teatrul No in Japonia. Pentru mine a vedea teatru inseamna a trai altfel, a trai evenimente in care arta si viata se imbina. Si as spune ca aceasta confuzie e materia scrisului meu. Eu n-am fost niciodata simplu teoretician. Dar n-am fost nici scriitor. Din aceasta ambiguitate se naste pozitia mea fata de teatru, pentru ca intotdeauna cand privesc un spectacol caut in el ceea ce poate deveni experienta biografica, poate sa ma urmareasca. Am vazut acum treizeci de ani spectacolul “Regele Lear” in regia lui Radu Penciulescu. Radu Penciulescu a avut intuitia geniala de a-l distribui pe Ovidiu Iuliu Moldovan intr-un rol secundar, in Oswald, personaj suspect, care circula intre femei, intre barbati, sexual extrem de ambiguu, iar aceasta imagine a lui Ovidiu Iuliu Moldovan m-a urmarit si a revenit vazand acum, recent, la Paris, “Regele Lear” cu Michel Picolli. Nu atat spectacolul lui Penciulescu din punct de vedere formal, cat ceea ce a propus el ca experienta biografica primeste o noua viata proustiana. Vazand “Lear” astazi, imi aduc aminte de “Lear”-ul de altadata. Pentru a avea aceste experiente, am incercat si am cautat sa circul, convins ca teatrul e cu totul si cu totul altfel daca e vazut in contextul lui. Spectacolul care m-a tulburat la Milano are un alt ecou in Statele Unite. Brook spunea ca “Regele Lear” a fost primit altfel la Bucuresti decat in America. De aceea am incercat sa vad spectacole acolo unde sunt create si mai ales sa fiu cat mai aproape de artistii de teatru. Pentru mine, placerea cea mai mare e de a vorbi cu artistii dupa ce am vazut spectacole care mi-au placut. Vorbind cu oameni ca Peter Brook, Andrei Serban, Grotovski sau Maniutiu, de fiecare data am impresia ca teatrul e acel loc nesigur, complet impur, periculos care se afla intre viata si arta. Nu e complet viata, nu e complet arta. Aceasta e slabiciunea teatrului, dar si fascinatia care o produce pentru unul ca mine.
Cand n-ai o biografie, cand nu faci mari aventuri in spatiu, cand nu esti mare turist, teatrul serveste de biografie fictiva a afectelor, de o biografie care, in acelasi timp, te insoteste de-a lungul parcursului in viata. Memoria mea e foarte buna – il uimesc pe Andrei Serban cand ii aduc aminte de spectacole de-ale sale pe care el le-a uitat. Memoria mea e foarte buna pentru ca privesc spectacolele ca fapte de viata. E o fraza celebra in Shakespeare – “Suntem facuti din natura, din materia viselor noastre”. Eu poate ca sunt un vas gol, dar sunt facut din materia spectacolelor pe care le-am vazut si, din ce in ce mai mult, cred ca nu sunt gol tocmai multumita acestor experiente. Si azi, cand colegi de-ai mei nu se mai duc la teatru pentru ca au sentimentul ca au vazut tot ce era de vazut, eu continuu sa o fac pentru ca, daca nu merg, ceea ce ma pandeste este uscarea pe interior a celui care sunt. Teatrul ma bucura sau, din contra, ma intristeaza enorm cand e foarte prost. Eu nu raman indiferent. Acum cativa ani, intr-un inceput ingrozitor de stagiune la Paris, m-a cuprins depresia vazand spectacole proaste unul dupa altul. Mi-am dat seama ca aceasta depresie venea din faptul ca imi spuneam ca, daca asta-i meseria pe care mi-am ales-o si ea nu-mi produce decat deceptii, atunci de ce s-o mai fac? Ma pot pune foarte simplu la adapost invatand studentii ce a insemnat teatrul grecesc, spunand studentilor cum se poate citi o piesa de Cehov. Invatamantul e o chestie de transmisie, e o arta importanta, in care pedagogul e in securitate. Daca va spun ce cred despre “Livada cu visini” nu sunt in pericol. In pericol as fi in clipa in care as vedea un spectacol care m-ar destabiliza; care m-ar face sa ma gandesc daca mai pot sa-l inteleg sau nu mai pot sa-l inteleg; daca ar fi o noua generatie care a venit si eu as simti ca am ramas in urma. Spectatorul e intr-o continua confuntare cu neprevazutul, care poate fi exaltant sau teribil de deprimant.