O saptamana petrecuta, recent, in Irlanda mi-a oferit prilejul sa vad cateva spectacole iesite de curand “la public”. Toate, la teatre din Dublin. Majoritatea, cu texte irlandeze. Am facut, din nou, constatarea pe care mi-o revelase vizita din urma cu sapte-opt luni in capitala micii republici insulare: in salile de spectacol intalnesti cele mai diverse categorii umane cu putinta, de la elevi de liceu la pensionari si de la finantisti gomosi la casnice guralive. Una dintre explicatii este, am impresia, felul in care scriu dramaturgii.
Limpede, nepretentios, accesibil si, mai ales, cu un permanent si evident racord la realitate. Nu in sensul ca isi aleg subiectele din paginile mondene ale ziarelor de scandal, ci in sensul ca “asculta” cu atentie viata din jur si pe oamenii care traiesc aceasta viata si incearca apoi, in scris, sa restituie – imbogatite cu o emotie subtila, o poezie discreta sau, dimpotriva, o izbucnire suplimentara de violenta – lucrurile pe care le-au “auzit”. Nu altfel procedeaza, apoi, regizorii: montarile lor sunt simple si clare; nu simpliste, insa, si nici lipsite de adancime sau de simtire. Asta face ca vorbele care se spun pe scena sa ajunga fara gres la mintea si la inima spectatorilor, indiferent de educatia, cultura, gradul de informatie s.a.m.d. al unuia sau altuia dintre ei. De aceea, probabil, irlandezii iubesc teatrul.
Incepand chiar cu teatrul unui autor reputat – in Romania, cel putin – ca “abisal”: Samuel Beckett. Am prins, la Dublin, aniversarea unui secol (oricat de incredibil ar suna!) de la nasterea, chiar in acest oras, a unuia dintre “parintii” teatrului absurd, trecut in alta lume – bizara coincidenta, pentru noi si, poate, nu numai pentru noi – pe 22 decembrie 1989. Centenarul era marcat de un Festival Beckett, initiat de Gate Theatre si cuprinzand atat montari-bomba din dramaturgia autorului, “starring” nume celebre ale scenei (si ecranului), cat si felurite evenimente de mai mica amploare, printre care se numara si un spectacol gazduit de Project Theatre, in inima orasului: Beckett”s Ghosts (Nalucile lui Beckett), productie a unei companii numite Bedrock, uneste sub acest titlu patru piese scurte (si rar jucate), respectiv A Piece of Monologue (traducere aproximativa: Un monolog), That Time (Pe-atunci), Breath (Respiratie) si Not I (Eu nu). Sunt mici capodopere de virtuozitate dramaturgica (foarte mici, unele: Breath, de pilda, nu contine nici o replica si dureaza… cat o respiratie), vorbind, intr-un fel sau altul, despre singuratate, dragoste, teama de moarte, lipsa de sens a vietii. Cei trei regizori – Jason Byrne (prima si ultima piesa), Jimmy Fay (a doua) si Amanda Coogan (a treia) – au vazut aceste pe cat de scurte pe atat de dificile texte ca pe o provocare de a-si demonstra fantezia si puterea de expresie scenica, pe de o parte, dar si capacitatea de a descifra coerent “mesajul” dramaturgului. Asa incat, chiar daca actorul sta in picioare, nemiscat, in semiintunric, si vorbeste “alb” aproape o jumatate de ora (Monologue) sau “dialogheaza” mimic cu voci inregistrate (That Time), chiar daca din el (din ea, de fapt) nu vedem decat o gura in miscare (Not I) sau… nu-l/o vedem deloc (Breath), spectatorul ajunge, nu stiu cum, sa-l inteleaga perfect pe scriitor. Si pe regizor.
La fel se intampla in Waiting (Asteptand), monolog scris de Jennifer Johnston, foarte iubita romanciera si autoare dramatica irlandeza (aproape octogenara!), pus in scena de Caroline FitzGerald, sub egida Eska Riada Productions, si jucat la Pavilion Theatre, numai la ore de pranz, pretul biletului incluzand si o “consumatie” (sandvisuri si ceai sau cafea) oferita dupa spectacol. Asezata pe un scaun, vreme de patruzeci si cinci de minute, Mary McEvoy (actrita ajunsa faimoasa ca protagonista de seriale) “spune”, pur si simplu, povestea unei femei care asteapta, intr-un hol de spital, vesti despre sotul ei bolnav. Si, finalmente, mort. Din cateva gesturi, din modificari aproape imperceptibile ale fizionomiei, din semitonuri, interpreta re-creeaza biografia (deloc liniara) imaginata de scriitoare si-i da, fara emfaza, o tulburatoare dimensiune tragica. Si la fel se intampla in Deadline (Data-limita), piesa de debut a tanarului Robert Massey, pusa in scena la Lane Productions, o companie independenta intemeiata in 1998. Lumea celor ce vand – indiferent ce – este investigata de autor (director de vanzari la o importanta firma, altminteri…) cu mult umor, dar si cu o neasteptata deschidere spre gravitate meditativa. Spectacolul are un aer oarecum conventional (regia: Breda Cashe), actorii nu sunt chiar sclipitori, dar senzatia de adevar si sinceritate este un atu imbatabil al montarii, prompt receptat de spectatori, care aplauda cu ovatii.
Si am regasit aceasta senzatie in True West (West-ul adevarat) de Sam Shepard, recenta premiera a Teatrului Peacock, una dintre scenele ce intra in componenta Teatrului National al Irlandei – Abbey Theatre. Piesa faimosului, de-acum, dramaturg, regizor si actor american vorbeste despre relatia de iubire-ura dintre doi frati, bine-situatul Austin (Kelly) si rebelul Lee (Declan Conlon). Pe mica platforma centrala a salii (Teatrul Peacock are “geografie” variabila, intre anumite limite), decorata scupulos-realist de Ferdia Murphy, regizorul Jimmy Fay pune in pagina delicatul conflict cu asprime si vigoare, impunandu-le interpretilor un joc de precizie milimetrica si de totala participare afectiva; rezulta un spectacol tot timpul tensionat, socant, pe alocuri, prin brutalitatea aproape naturalista, dar “prizat”, vizibil, de spectatori, sensibili la autenticitatea demersului artistic.
In Irlanda, teatrul este, in cel mai bun inteles al cuvantului, popular.