Se întâmplă, nu doar o dată, în istoria cărții ca raportul dintre text și imagine, dintre ce se spune și ce se vede, dintre lectură și “lectură” să devină altceva decât obișnuința noastră prevede. În cazul volumului Temple – publicat în română și în engleză – de Sorin Fildan, (Cluj-Napoca, Ed. Cordial Lex, 2011, 128 p.) caracterul convențional al lecturii și așezarea scriitorului, a graficianului și a cititorului în fața paginii de format A4 se modifică radical. Autorul textului semnează, întâi de toate, niște poeme care nu sunt neapărat numai poeme. Întemeindu-se pe o precunoaștere a simbolisticii esoterice puse în joc, poetul devine jongleurul unui sistem complex de semnalizare care duce mult dincolo de textul propriu-zis, de vehiculul metaforei și tine să invite de intrarea într-un teritoriu hermetic, de magician, unde vocabulele prind viață și devin chei pentru deschiderea sau închiderea unor configurări ale realului, ca și ale dincolo-de-realului. Din acest punct de vedere, poeziile nu mai sunt text, ci pre-text, iar finalitatea lor vizează un soi de vrăjitorie, un rebus care pune lumea într-o altă ordine ce te invită la descifrare.

La urma urmei, însă, textele rămân niște invitații pe care le poți urma sau nu. Cel puțin la fel de persuasivă se dovedește însă prezentarea grafică a volumului, asigurată de graficianul și autorul de coperte de carte Alexandru Pecican. El asigură unicitatea întregului cu o măiestrie redutabilă, mai cu seamă că mandalele, yantrele și diagramele simbolice care se alătură poemelor nu sunt, nici ele, simple ilustrări, decorațiuni sau vignete, ci suporturi autentice pentru meditație, încercări în arta contemplativă, cristalizări ale unei conștiințe care își scrutează abisurile, căutând căi de acces dincolo de vizibil, în chiar structurile complexe și abisale ale lumii și dincolo de stratul rațiunii și al conștiinței.

Punând împreună text și imagine în felul în care Temple o face obții o invitație la plonjări de adâncime și de înălțări către alte orizonturi, din categoria celor la care se gândea un părinte al bisericii de la sfârșitul Antichității atunci când spunea că “Dumnezeu stă în cerul intelectului”. Admirabilă operă de artă în care imaginea completează textul, iar acesta din urmă invită la imersiunea prin poarta imaginii către ceva ce urmează a fi descoperit, demersul este și nu este unul de – numai – artă. De fapt, limbajul artistic ajută la reinstaurarea într-o convenție unde rolul central al simbolicului este acela de a fi vehiculul către un demers cognitiv și inițiatic, situând țelurile acesteia dincolo de imediatul și de regula culturii laicizate și “desvrăjite”.

Alexandru Pecican nu părăsește, de altfel, tradiția, aparent. Ariergarda pe care o practică este, cum era de așteptat într-o asemenea autodispunere, o reasertare a tradiției, dincolo de vicisitudinile trivialității clipei. Ancorându-se în doctrinele secrete care străbat vremurile, transmițând aluziv și inventiv lucruri dezvăluite în Corpus hermeticum, în profețiile nostradamice, în descifrările lui Papus și nu în ultimul rând în mistica iudaică, el apelează la arta colajului, a fotomontajului, operând cu imagini recontextualizate coerent și convergent, cu multă prospețime creativă, dincolo de veșmântul oarecum solemn ce oscilează între registrul antropomorfic și cel geometrizant. Recapitularea temelor și motivelor este fastuoasă și, nu o dată, provocatoare de sațietate , necesitând popasuri mai îndelungate. De la zodiac la formulările cu înțeles obscur, și de la convocarea – în chiar interiorul planșei – a semnelor scrierii ebraice, la latină (o altă lingua sacra!) și la figurările omului arhetipal ori a jivinelor celeste, totul pare pus la treabă într-o recapitulare postmodernă prin mijloace și transtemporală ca atitudine.

Apariția eveniment a Templelor, interesând categorii de cititori pasionați de subtilitate și de văzul de dincolo de văz, merită să fie înregistrată ca o desfășurare unde plastica și literatura sunt doar cărăușii unor conținuturi mai mari și mai inaccesibile.