Tenis cu moldoveni

Nominalizat la Premiul “Samuel Johnson” pentru nonfictiune, irlandezul Tony Hawks este scriitor si actor de comedie, cu emisiuni la televiziune (Am stiri pentru tine, Daca eu as conduce lumea) si la radio (Numai un minut, Imi pare rau, nu stiu!, Concurs de stiri). “Tenis cu moldoveni” este a doua sa carte. Daca inca nu ati cumparat-o pe prima, el va imbie sa o faceti: Inconjurul Irlandei cu un frigider – o aventura suprarealista care are la baza un pariu de 100 de lire sterline. Un pariu excentric il leaga pe Hawks, un barbat care iubeste provocarile neobisnuite, de Moldova, micul stat putin cunoscut din Europa de Est. Misiunea lui: sa-i gaseasca pe membrii echipei nationale de fotbal a acestei tari si sa-i convinga sa joace tenis cu el. Cautarea devine, in final, tot mai putin legata de tenis sau de fotbal. Cartea se transforma in povestea unei calatorii extraordinare, relatand despre lumea interlopa a Moldovei, despre tigani, despre pene de curent cu urmari tragice, despre o posibila rapire, dar si despre relatia exceptionala si tandra a autorului cu familia la care a stat. Potrivit publicatiei Manchester Evening News, Toni Hawks “este veriga-lipsa dintre Paul Theroux si Paul Whitehouse.”

Beethoven din Moldova
Am jucat intotdeauna destul de mult tenis. Tatal meu a devenit un fanatic al jocului dupa ce s-a apucat de el la 45 de ani. Cu timpul, tenisul i-a adus multa bucurie, bucurie temperata numai de faptul ca altii jucau mai bine decat el. De fapt, erau milioane de oameni, numai in Sussex! Totusi, ca toti tatii mandri, a decis sa-si educe copiii ca sa poata face ceea ce n-a putut el. Si, uite-asa, lui Ron Burston, antrenor cu jumatate de norma in Dyke Road Park din Brighton, i s-a incredintat misiunea de a ne antrena, pe mine si pe fratele meu, pentru a deveni jucatorii numarul unu si numarul doi in tenisul mondial (cu Tati ca impresar).
Din pacate, totul a fost sub posibilitatile noastre. Bineinteles, cu o exceptie: Tati! Ii placea sa calatoreasca pe tot globul, sa stea in hoteluri frumoase si sa urmareasca, din teren, meciuri de tenis. Cand am implinit 35 de ani, tatal meu a recunoscut ca visul lui ar lua sfarsit numai daca doamna care a injunghiat-o pe Monica Seles ar fi eliberata din inchisoare ca sa i se ordone sa injunghie orice jucator de tenis din competitia masculina in desfasurare. Trebuia sa se multumeasca doar cu realizarile mele de pana atunci – o medalie de argint la Circuitul inchis din Sussex pentru baietii sub 12 ani (fusesem furat, pe cuvant: una dintre acele strigari la linie) si o medalie la Campionatul de Tenis al Egalitatii dintre Actorii Britanici. (Multi dintre competitori nu au fost asa de buni si nici nu s-au comportat in conformitate cu pozitia lor.)
Recunosc ca joc inca destul de bine. De aceea m-a infuriat asa de mult atitudinea lui Arthur:
– Hawks, eu nu cred ca esti asa de bun la tenis!, a spus el, fara sa-si ia ochii de la fotbalistii de pe ecran. Adica nu mai esti asa de bun! Esti depasit!
Eram suficient de buni si vechi prieteni ca sa ne poata influenta vreo cearta marunta. Ne-am intalnit, ca actori de comedie, in circuitul cabaretelor alternative din Londra si am pastrat un minimum de spirit de competitie din acea perioada. Acest spirit se manifesta chiar si aici, in fata televizorului.
– Uite ce-i, Arthur, i-am raspuns, bucuros ca un jucator moldovean a anulat posibilitatea unei pase. Recunosc cu mana pe inima ca inca mai sunt un jucator bun. Cand eram tanar, mi-am insusit regulile de baza si nu le-am uitat. Mi-au intrat in sange.
Nu-mi amintesc cum s-a intamplat ca toata conversatia noastra s-a indreptat catre tenis. Poate pentru ca fotbalul de la televizor era mai putin captivant in acel moment. Anglia conducea cu 3-0 o echipa moldoveneasca ce nu facea necazuri portarului nostru si asa nu-si imbunatatea cu nimic sansele de calificare la Cupa Mondiala.
– Prostii! a declarat Arthur cu energie.
 Ma mai certasem cu el si inainte. As fi cautat un argument rational, numai sa nu-l aud folosind obscenitati. Sunt sigur ca a facut-o numai ca sa ma sperie.
– Problema cu tenisul, am continuat eu prostindu-ma putin, e ca nu conteaza cat de innascut sportiv esti. Iti trebuie foarte mult antrenament. Trebuie sa ai notiunile de baza cerute pentru un topspin sau pentru o taiere ca sa controlezi mingea.
– Alte prostii! a strigat Arthur. Un sportiv innascut din aceasta lume are mana formata pentru orice sport. De exemplu, Ian Bortham: a jucat fotbal profesionist pentru Scunthorpe. Gary Lineker – jucator extraordinar de biliard, Tim Henman – jucator de golf cu patru handicapuri. Apoi a aratat catre ecranul televizorului. Uite-i pe cei care joaca acum. Multi dintre ei sunt sportivi innascuti si pariez cu tine ca nu-i poti bate la tenis!
– Bineinteles ca as putea. Este insa un pariu prostesc, pentru ca n-as putea-o dovedi niciodata.
– De ce nu? Joaca cu ei!
– Ce? Cu toti? Pleaca de-aici! N-as putea ajunge sa joc cu ei niciodata! Dintr-un singur motiv: jucatorii englezi sunt regalitatea virtuala. Sunt inconjurati mereu de conducatori si agenti. Mi-ar raspunde foarte greu la o invitatie telefonica de a juca un meci de tenis cu mine.
– Bine, atunci! Pariez cu tine ca nu-i poti invinge pe jucatorii moldoveni. Nu cred sa aiba multi insotitori.
– Arthur, eu nu pariez cu tine! Desi recunosc sincer ca i-as putea bate pe toti!
– Prostii, Hawks! Numai gura e de tine!
” Goooooool!!!” am strigat amandoi cand cearta noastra marunta a fost intrerupta de un al patrulea gol al englezilor.
Patru la zero pentru Anglia! Un rezultat satisfacator. Nu merita insa sa beau ceva in cinstea lui la un pub. Arthur gandea altfel:
– Hai, Hawks! Hai, usurelule, hai sa bem o halba!
Uneori putea fi convingator!
– Bine! Numai una! Maine dimineata trebuie sa-mi incep programul foarte devreme.

Desi acum neaga totul, eu continuu sa cred ca Arthur stia ce face. Era constient ca eram un naiv in privinta acestor lucruri. In mai 1997 am mers, sontac-sontac, cu un frigider, de-a lungul circumferintei Irlandei, ca sa castig un pariu de o suta de lire sterline.  Deci, cand ridicam cea de a patra halba, s-a intors la pozna sa:
– Nu cred ca vei paria, pentru ca, pur si simplu, nu esti destul de bun!
– Ei bine, intamplator, cred ca sunt destul de bun!
– Bine! Te provoc! Daca ii poti determina pe cei unsprezece moldoveni, care tocmai au pierdut in fata Angliei, sa joace cu tine si sa-i si bati la tenis, atunci am sa… stau in mijlocul strazii Balham High Road si am sa cant imnul national al Moldovei. Gol pusca!
– Ai face tu asta?  
– Da! Numai ca nu va trebui sa o fac eu, pentru ca vei pierde macar in fata unuia dintre ei.
– Nu voi pierde!
– Bineinteles ca vei pierde! Unul dintre ei trebuie sa fie foarte bun, mult mai bun decat tine!
– Poate. Dar tot n-am sa pierd! Imi voi aminti toata experienta competitionala capatata in tinerete. Am sa gasesc un punct slab in armonia lor si am sa-l folosesc.
– Da, da! Nu ma plictisi cu prostii tehnice. Daca esti asa de sigur pe tine, de ce nu vrei si tu sa te dezbraci si sa canti imnul national, in cazul in care pierzi?
– Uite ce-i, Arthur! Eu stiu ce se petrece aici! Incerci sa ma atragi intr-un pariu care ar implica un efort imens din partea mea, in timp ce tu ai sta in fund si te-ai uita pe pereti, asteptandu-ma pe mine sa ma intorc de pe coclauri. Nu e cinstit!
O ora mai tarziu, cu un whisky in fata, acasa la Arthur, am batut palma. Stiam ca am fost pacalit, dar nu-mi pasa. In adancul inimii, simteam ca eram gata sa incep inca o aventura prosteasca…
Nici macar nu stiam unde este Moldova! Aceasta facea parte din farmecul jocului. In momentul in care m-am ridicat de pe scaun sa iau de pe raft un atlas, eram deja emotionat. Mai emotionat decat oricine altcineva care a mai cautat Moldova pe harta. Aveam sentimentul puternic ca asta e. Brusc, s-a umplut golul din viata mea (rezultat al lipsei unei provocari complexe).
Am luat tomul gros pe care-l foloseam la planificarea vacantelor si la stabilirea argumentelor si mi-am imaginat drumul spre Europa de Est.
– Ah, iat-o! am spus. Este la granita de nord-est a Romaniei.
– Nu cred ca ii vei bate, a spus Arthur. Pe nici unul dintre ei!
– Ii voi bate! Ii voi bate pe toti!
 
Era o scena din filmul Annie Hall, in care Woody Allen se contrazicea cu un barbat care statea in fata lui la rand la cinematograf, in legatura cu interpretarea unor anumite puncte de vedere exprimate de Marshall McLuhan, faimosul profesor din domeniul mass-media. Chiar in momentul in care cearta a devenit mai fierbinte, a aparut McLuhan pentru a o intrerupe si pentru a-i da dreptate lui Woody Allen. Woody s-a intors catre camera, a ridicat din umeri si a spus:
“Daca viata ar fi intr-adevar  asa!” 
Din pacate, in cazul meu urma un drum foarte incalcit, ca sa dovedesc ca eu am dreptate si Arthur se insala. Nu stiam nimic despre Moldova, despre posibilitatile de a juca tenis acolo, despre situatia ei politica, despre cerintele legate de obtinerea vizei, despre moneda, limba, componenta etnica sau daca locuitorii sai se vor purta frumos cu un burghez decadent venit din Vest, agitand o racheta de tenis in fata fotbalistilor sai. Tot ce stiam despre Moldova erau numele celor unsprezece barbati, notate pe manseta ziarului meu:
Romanenco
Fistican
Spanu
Testimitanu
Culibaba
Stroenco
Rebeja
Curtianu
Sischin
Miterev
Rogaciov
– Eh, usor! mi-am zis.
Dupa nume, nici unul nu mi se parea bun la tenis.

A doua zi, in sala de referinte din biblioteca locala, am descoperit ca Moldova este o tara fara iesire la mare, inghesuita intre Romania si Ucraina. Are o densitate a populatiei de 129,1 persoane pe kilometrul patrat. Imi parea destul de acceptabil, cu conditia ca 129 de persoane sa se raspandeasca la intamplare in acel kilometru patrat. Eu ar trebui sa stau singur cu 0,1 dintr-o persoana. Mai important: am aflat ca in Moldova se vorbesc doua limbi – romana si rusa. Am decis sa investesc niste bani intr-un exemplar al cartii Invatati romana fara profesor. Simteam ca am nevoie de cunostinte temeinice in cel putin una dintre cele doua limbi de baza, de vreme ce moldovenii sunt, credeam eu, foarte mult in urma olandezilor, in ceea ce priveste cunostintele lor de engleza. Motivul pentru care am ales romana in locul rusei nu era unul complicat. A fost o alegere usoara – rusii folosesc alfabetul chirilic, iar romanii, pe cel obisnuit. Nu-mi displacea ideea de a ma vari intr-o noua limba. Dar chiar si intr-un nou alfabet?! La o anumita varsta, invatarea unui alfabet nou este ca un film care nu mai poate rula. (Intamplator, acea varsta este sase ani.)
Invatati romana fara profesor este insotita de anomaliile placute care exista in orice carte pentru invatarea unei limbi straine. Intr-o sectiune cu titlul Cuvinte-cheie, primul termen este “acrobat”. Ma lupt cu ideea ca “acrobat” este un cuvant-cheie. Cu siguranta, cititorii care vor folosi limba romana intr-o calatorie ar putea sa nu utilizeze acest cuvant deloc. Este intrebuintat foarte rar. Cred ca a fost o perioada de patru, cinci ani din viata mea cand nu l-am folosit niciodata si, daca imi aduc bine aminte, au fost ani fericiti si impliniti. Am decis sa invat cuvantul “acrobat” imediat. Textul din fata mea mi-a aratat ca nu urma sa fie un lucru dificil.
Acrobat, acrobati (m.) – acrobat.
Cu acesta la activ si cu mare incredere in precedentul creat, am trecut la “dialog”. Doua propozitii mi-au atras atentia. Prima:
“Mai aveti timp sa reparati si liftul?”.
Adica: “Have you got time to repair the lift as well?”, si
“Ai carui vecin sunt acesti caini?”, care inseamna: “Which neighbour do these dogs belong to?”.
Mi-am dat seama ca numai un prost ar face o incursiune in teritoriul moldovenesc fara un anumit grad de competenta in punerea acestor doua intrebari, asa ca le-am invatat cu cea mai mare viteza. La sfarsitul primei mele ore, le cunosteam foarte bine si ma simteam confortabil stiind ca, daca ma va deranja vreun caine atunci cand voi sta in fata apartamentelor fotbalistilor, nu-mi va lua, probabil, prea mult timp sa aflu cui ii apartine sau sa aranjez cu vecinul respectiv sa repare imediat orice lift defect.
Bineinteles ca expresia-cheie pe care o cauti in aceste carti nu a fost introdusa niciodata acolo! 

Incurajat de recentele mele progrese lingvistice, nu mai puteam de nerabdare sa-mi fac rezervarea pentru avionul catre Moldova si sa-mi incep cautarea. Exista totusi un obstacol pe care trebuia sa-l depasesc. Ca sa calatoresc spre Moldova aveam nevoie de viza, iar conform World Travel Guide, ca sa obtin asa ceva trebuia sa prezint la Ambasada Moldovei o invitatie din partea unui cetatean moldovean, scrisa pe un formular special de la Ministerul de Interne.
Dupa cate stiu eu, Moldova nu a produs inca o avalansa de imigranti in U.K. Eu nu cunosc nici unul! Trebuie sa admitem ca, pentru majoritatea cetatenilor britanici, aceasta lipsa de moldoveni nu a fost o cauza majora de ingrijorare. Pentru mine este o mare suparare. Aveam acum mare nevoie de un moldovean! Mai mare decat inainte! Pur si simplu nu stiam unde sa gasesc unul, in afara celor din Moldova. Dar nu ma puteam duce acolo pentru ca monstrii nu ma lasau fara invitatie.
O posibila solutie era sa ma invart pe langa Ambasada Moldovei cu scopul de a intra in vorba, usor si normal, cu un membru al acesteia. L-as fi invitat apoi pe acel civil est-european sa bem ceva si cu siguranta as fi obtinut invitatia dupa a paisprezecea vodca. Inainte sa ajungem amandoi la nuditati gratuite si expresii reciproce de dragoste vesnica. Singurul neajuns in aceasta stratagema geniala era faptul ca Moldova nu are o ambasada la Londra, iar cea mai apropiata este la Bruxelles. Nemaivorbind de costurile calatoriei si de notele de plata de la hoteluri, flamanda mea sociala limitata nu-mi putea conferi suficient sarm. Romana mea ar fi esuat rapid, daca am fi vorbit despre altceva decat acrobati si gimnastica.
Tot ce puteam face era sa abordez subiectul intre prieteni sau fata de colegii de la serviciu.
– Nu cunosti cumva pe cineva din Moldova? intrebam eu la dineuri, la intalniri sportive si la sedintele mele saptamanale de la Optimistii Anonimi. Am primit, invariabil, raspunsuri negative.    
Am incercat aceasta tactica timp de cateva luni si, in final, ea a dat rezultate. Am aflat ca o prietena a mea din Liverpool stia un tip din Moldova care studia la Institutul de Arte ale Spectacolului de la Liverpool. Un telefon ceva mai tarziu, si contabilul colegiului mi-a confirmat vestea cea buna.
– Da, avem un moldovean, mi-a spus, deloc tulburat de excentricitatea cererii mele. Numele lui este Andrei. Este un tip foarte dragut.
– Crezi ca e suficient de dragut ca sa ma invite in Moldova, daca vin sa-l cunosc? l-am intrebat in graba.
– Nu vad de ce nu, mi-a raspuns contabilul, negasind nimic neobisnuit in discutia noastra. De ce nu vii sa-i vezi trupa?
– Trupa?
– Da, are o trupa Beatles moldoveneasca, numita The Flying Postmen. Vor canta la Conventia Beatles de saptamana viitoare.
O desfasurare suprarealista a lucrurilor.
– Minunat! am spus. Nu i-as rata pentru nimic in lume.
Si, uite-asa, Liverpool a devenit punctul de plecare in noua mea aventura, tot astfel cum a fost si cam cu un secol in urma pentru mii de emigranti in cautarea unei vieti noi in Lumea Noua. telul meu era insa mult mai modest. Tot ce imi doream era o formatie moldoveneasca Fab Four.

Am gasit la hotelul Adelphi din Liverpool un hol plin cu clone ale capetelor-stergatoare de geamuri din anii ’60: de la tineri plini de cosuri la pensionari. Grupusoare Beatles, o multime. Trebuia sa ma astept la asta, insa tot am fost tulburat. Asa cum eram imbracat, cu haine care nu ma aratau deloc a fi vreun prostanac, m-am simtit penibil de nelalocul meu acolo. M-am cazat deci foarte repede si m-am indreptat catre intimitatea camerei mele.
M-am intins pe pat si am studiat coperta programului “Saptamana Internationala Beatles – distractie oferita de cele mai bune trupe Beatles din lume”. Am observat foarte repede ca un singur lucru parea sa uneasca toate cele mai bune trupe Beatles din lume: imposibilitatea de a gasi un nume decent. Trupa Bootleg Beatles mi s-a parut c-a apucat numele cel mai potrivit. Celorlalti nu le-a ramas decat sa umble de-a busilea prin noroiul creativitatii, unde nu excela nici unul. Eforturile fara succes includeau Ceafa Merelor, din Italia; Ziua Unei Nopti Grele, din America; Beatles-ii cei Mari din Clube, din Brazilia; Dorind, o trupa venita tocmai din Japonia. Am studiat pozele acestora din urma. Aveau niste costume Beatles autentice, iar parul le era foarte bine aranjat. Era insa ceva in fizionomia japonezilor care-i facea sa nu semene cu locuitorii din Liverpool. Nu neaparat un dezavantaj social, ci ceva de haimana. Cu greu as fi inlaturat neincrederea in momentul in care ii urmaream pe cei de la Fab Four, care aratau ca si cum s-ar fi intalnit la Mitsubishi Motors. Am decis ca numele lor (“Dorind”) era prescurtarea de la “Dorind Sa Aratam Ceva Mai Mult Ca The Beatles”.
The Flying Postmen a fost cel mai bun nume. Parea ca nu are nici o legatura cu Beatles. Din pacate, nu au intrat nici in programul Conventiei. Nu era o veste buna de vreme ce ei erau singurul motiv pentru care ma deplasasem pana acolo. Misiunea mea era sa fac cunostinaa cu ei si sa obtin cumva o invitatie in tara lor. De la biroul de informatii al Conventiei am aflat ca absenta lor din forma tiparita a programului era cauzata de faptul ca s-au asezat tarziu la rand. In plus, totul era foarte vag in privinta momentului si a locului unde urmau sa cante. Trebuia sa incep sa intreb in jur. Ma simteam ca un spion. Sau ca un detectiv particular, spre deosebire de cei publici, care se invart prin holurile hotelurilor.
In sala, “stergatoarele de geamuri” din holul hotelului si altele cateva in plus se adunasera in intuneric pentru a-i intampina pe eroii lor scandinavi de pe scena. Sunetul era autentic si a trebuit sa recunosc cu sovaire ca Lenny Pane era surprinzator de bun. Dulce chiar. Raportul lor cu publicul era mai gentil decat cel pe care mi-l aminteam de la Lennon:
– Multumim! Ne place ca am venit aici la aceasta Conventie in Liverpool, a declarat cu efuziune un cantaret prea blond, cu un accent scandinav cadentat. Am dori sa va aducem un omagiu voua, tuturor, si, bineinteles, tuturor locuitorilor orasului.
Hei, dezgropati atitudinea rock’n’roll! Curand, vom fi obligati sa avem grija de gunoaie, la plecarea din incapere. Atmosfera nu era favorabila ca sa te dezlantui. Eram prea tanar ca sa particip la festivalurile rock din anii ’60, dar imi pot imagina ca nu aveau caporali si maiori din Armata Salvarii, care sa patruleze in jurul terenului, anuntand cu surle ca “Ceaiul de capsune” se putea bea in sala de mese. La Woodstock, aceasta absenta a unei armate religioase te facea probabil sa-ti scoti hainele, sa-ti pictezi sanii si fundul in verde si sa faci dragoste cu cine se nimerea. M-am uitat in jurul meu si am vazut numai oameni asezati turceste pe paturi ecosez, sorbind ceai din pahare de plastic. Era mai degraba “Stand destul de incomod” decat “Love-in”. In locul vanzatorilor ilegali de droguri am vazut standuri amenajate pentru expozitiile ce strangeau bani pentru un adapost al copiilor.
Prins in frenezia salbatica din jur, am fost tentat sa-mi incerc mana la standul de aruncat cercuri spre capetele Beatles-ilor.
– Veniti incoace! Patru cercuri la o lira! striga, din spatele standului, diavolul ispititor, imbracat in tweed.
“Spune nu!”, am gandit in sinea mea.
– O.K., da-mi patru, am spus intr-o capitulare imediata.
Totul era prea rapid si i-am ratat pe toti cei patru Beatles-i. Am ajuns destul de sus, atunci cand ultimul meu cerc a atins un cuplu care statea foarte aproape de Paul McCartney, pentru a fi in siguranta.
Am baut un “ceai de capsune” in sala de mese. Paharul imi fusese umplut in mod zelos, de catre un soldat crestin septuagenar, cu o bautura albastra. L-am auzit pe maestrul de ceremonii anuntand ceva care m-a facut sa-mi las capsunele cu frisca neterminate: “Doamnelor si domnilor, acesti tipi imi amintesc de Beatles-ii din primii lor ani, anii flamanzi si cruzi din A¤The CavernAY. Doamnelor si domnilor, din Moldova, The Flying Postmen!”
M-am apropiat in fuga sa-i vad. Patru tipi tineri se indreptau agale catre scena, cabland instrumentele si amplificarea. Aproape orbi la publicul lor, intr-un mod in care numai muzicienii pot fi. Erau imbracati in costume ale anilor ’60, dar pareau ca nu incearca sa le semene in nici un fel Beatles-ilor. Cel mai inalt dintre ei a pasit mandru catre microfon.
– Nu suntem ca Beatles-ii in primii lor ani. Suntem ca The Flying Postmen acum! a anuntat el cu aroganta catre o multime uimita. Numele meu este Andrei. Eu nu sunt Paul.
O remarca nu lipsita de ironie, avand in vedere ca, intr-o anumita masura, el a fost cel mai autentic Paul pe care l-am vazut de la sosirea mea. Era si singurul stangaci. Asa cum statea acolo, in mijlocul scenei, cu gatul chitarei indreptat in partea opusa trupei care-l flanca, timp de un moment, pentru mine, ei au fost Beatles-ii. Baietii acestia nu trebuiau sa-si aranjeze parul, hainele sau comportamentul. Ei aveau acelasi aspect.
MC avusese dreptate. Aveau si energie. Energia bruta a tineretii si inflacararea autentica pe care experienta inca nu o covarsise. Au inceput cu cantecul “Bani”, cu versuri de o lirica subtila: “Da-mi bani – e tot ce vreau”, si mi s-a parut ca acesta ar putea fi imnul moldovenilor. La sfarsitul recitalului, au fost aclamati la iesirea de pe scena, desi au comis un act de tradare cantand doua cantece ale trupei Kinks si unul al trupei The Who.
In timp ce se relaxau in culise, flancati de niste Beatles brazilieni care se pregateau sa intre in scena, m-am apropiat sfios si emotionat de cei patru de la Flying Postmen. Ma simteam ciudat. Ca un copil pe un teren de joaca, atunci cand se apropie de alti copii si le spune “Scuzati-ma, vreti sa fim prieteni?” Printre abilitatile mele sociale se numara, in acel moment, si pescuirea unei invitatii la o petrecere, dar era pentru prima data cand era vorba de una intr-o alta tara.
– Buna, tipilor, mare recital! am spus cu glas mieros. Eh, …mmm… uite, am sa plec in curand in Moldova si voiam sa va pun cateva intrebari despre tara voastra. Ce ziceti de asta?
– Excelent! Nici o problema! a raspuns Andrei cu entuziasm.
A fost intr-adevar usor. Doua ore mai tarziu, ne-am intalnit intr-o berarie din centrul orasului. Dupa cateva halbe, m-am simtit destul de curajos ca sa le explic natura viitoarei mele afaceri in tara lor. Au ras. Au ras din toata inima. Cand au terminat, mi-au spus exact ce voiam sa aud. Da, ideea mea era nebuneasca, dar nu, nu eram nedorit in Moldova. De fapt, Andrei credea ca cei mai multi oameni de acolo ar fi bucurosi ca un strain sa manifeste interes fata de tara lor relativ necunoscuta si ar face totul ca sa-i arate traditionala ospitalitate moldoveneasca. Nu, nu lipseau alimentele si da, existau terenuri de tenis. Emil sau George Harrison a jucat foarte mult acolo, cand era tanar. Mi-a spus ca terenurile au fost construite langa Stadionul Republican. I-au vazut chiar si pe unii fotbalisti jucand tenis acolo. Aceasta ultima stire ma nelinistea putin. Cat au jucat si cat de buni erau? Putea avea Arthur dreptate (dintre cei unsprezece jucatori, putea fi unul bun)?
Am aflat ca trupa The Flying Postmen nu se intorcea in Moldova dupa Conventie; primisera permis de munca pentru a ramane in Regatul Unit si vor lucra la Cavern Club. Am incercat sa par bucuros, dar eram constient ca ceea ce a castigat Liverpool insemna o pierdere pentru mine. Ii privisem ca pe patru aliati si potentiale ajutoare intr-o tara straina a carei limba nu o vorbeam. Dar trebuia sa ma descurc fara ei. Au urmat totusi niste vesti bune. Andrei mi-a spus ca avea o buna prietena, Corina, care era directoare la Centrul Independent de Jurnalism din capitala Moldovei, Chisinau. Ea mi-ar fi putut trimite o invitatie oficiala in Moldova. Am vrut sa fiu sigur si am scos un telefon mobil, insistand sa o sunam imediat. I-am dat lui Andrei telefonul si, in cateva secunde, l-am auzit prins intr-o conversatie care mi-a confirmat faptul ca nu voi putea vorbi niciodata romaneste la perfectie. Mi-a inapoiat repede miraculoasa inventie mica si neagra. Am dus telefonul la ureche.
– Buna, Tony! a spus o voce feminina firava, ce venea din acel loc departat si misterios. Eu sunt Corina. Am impresia ca esti nebun, dar ar fi frumos sa te avem oaspete aici, la Centrul de Jurnalism. Poti sa ne folosesti birourile ca baza pentru planul tau.
– Oooo!! Multumesc! am ingaimat, mirandu-ma de tehnologia care imi dadea posibilitatea sa vorbesc cu o moldoveanca din Moldova pe cand ma aflam in preajma unei berarii din Liverpool. Corina a continuat spunandu-mi ca, daca o voi suna peste o saptamana, imi va putea aranja si o cazare. Vesti fantastice pentru mine. Abia am apucat sa-i multumesc inainte ca legatura sa se intrerupa.
Dar nu conta. Lucrurile se legau destul de frumos.
– Mi-as dori sa vin cu tine, a spus Andrei cu nostalgie. Nu mai fusese in Moldova de peste un an.
* Fragment din volumul in curs de aparitie la Editura Cartier din Chisinau. Traducere de Camelia Boca

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar