Caracteristică criticii mai tinere e, dacă nu renunțarea la principiul autonomiei esteticului, măcar creșterea interesului pentru autori care nu intră numaidecât în prima linie valorică a literaturii române. Și nu mă refer aici doar la rediscutarea operelor puse în umbră de sistemul totalitarist, material pentru așa-numitul revizionism, ci și la relectura unor autori trecuți prea ușor cu vederea de exclusivistul “canon estetic”. Nu-i greu de explicat, de pildă, de ce Ionel Teodoreanu ocupă un loc central în această încercare de lărgire a criteriilor literaturii. Interesul crescut, în ultimii ani, pentru relația dintre literatură, public și Media, precum și relansarea dezbaterilor despre ce înseamnă scriitorul profesionist – sau scriitorul-vedetă – au făcut ca autorul Medelenilor să reintre într-o actualitate ce depășește lejeritatea abordărilor specifice vacanței de vară. După un capitol comprehensiv-empatic al lui Paul Cernat din Modernismul retro în romanul interbelic românesc (2009), camarazii de confesiuni și analize despre comunism Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir (cu care a făcut o echipă inteligentă și omogenă în O lume dispărută și Explorări în comunism) revin cu o documentare extinsă asupra “cazului”. Astfel încât admirația pentru opera autorului interbelic începe să depășească interesul subiectiv al unui critic, amenințând să devină monedă de schimb și emblemă pentru categoria “teodorenilor” – la fel cum se vorbea, odinioară, de secta “arghezienilor” sau a “mateinilor”.
Ceea ce impresionează plăcut încă de la primele pagini e încercarea de readucere în prim plan a operei lui Ionel Teodoreanu fără mari surle și trâmbițe canonizatoare. Cei doi autori saltă cu bună-știință capitole emfatice despre “locul lui X” în istoria literaturii române sau universale, despre stabilirea unor precursorate sau descendențe nobiliare (literar vorbind), ori pledoariile strigate la portavoce pentru valoarea scrierilor lui Teodoreanu. Militantismul, cât e – căci fără el nu e de închipuit înhămarea la un proiect și scrierea unei cărți – se construiește, întreg, în relieful interpretărilor.Într-un fel, abordările lui Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir sunt complementare: dacă primul e mai interesat de realitatea intrinsecă a operei, al doilea se dovedește extrem de competent în a-i fixa avatarurile mentalitar-sociale. De fapt, prin sintagma de “realitate intrinsecă” nu mă refer atât la construirea unei estetici strict specifice romanelor lui Teodoreanu, cât la deducerea ei indirectă din desele referințe culturale. Angelo Mitchievici se dovedește încă o dată, după monografia dedicată lui Mateiu Caragiale, un hermeneut extrem de atent, capabil să rețină și să valorizeze cele mai nesemnificative detalii ale operei. El însuși un prețios și un livresc incurabil, criticul se amuză să refacă întreaga zestre culturală etalată de romanele lui Ionel Teodoreanu. Astfel încât țesătura de referințe literare, cinematografice sau plastice, refăcută cu minuțiozitate sub ochii noștri, are menirea să spulbere odată pentru totdeauna – deși Mitchievici n-o afirmă niciodată răspicat din teama legitimă de a nu-și supralicita obiectul – imaginea unui Teodoreanu bucolic sau naiv. La o privire mai atentă, el poate trece foarte ușor, împotriva unor argumente din propria operă, în tabăra manieriștilor și a suprasaturaților de cultură. Mai mult decât o obsesie personală e gestul lui Mitchievici de a-l compara pe alocuri cu Mateiu Caragiale, scriitor situat până acum – în imaginarul literaturii române – la un antipod aproape demonstrativ.
Această reetichetare n-ar însemna încă nimic dacă comentariul lui Angelo Mitchievici ar survola doar suprafețele culturale ale romanelor. Căci adevarata revizitare e de regăsit, pe de o parte, în foarte interesante recontextualizări tematice și, pe de altă altă parte, în analiza foarte atentă a “specificităților” de imaginar. În acest sens, devine aproape reflex gestul criticului de a raporta scrierile lui Teodoreanu la orizontul marilor romane românești interbelice. Poate pentru prima oară, autorul Medelenilor devine demn de comparație – din diferite unghiuri – cu prozatori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ioan Holban, Mircea Eliade sau Mateiu Caragiale. Având în comun cu unii utopia cărții ca “topos ficțional-compensatoriu” și cu alții întruparea nostalgiei după belle époque într-o prezență feminină bântuitoare, Ionel Teodoreanu comunică, în subtext, cu întreaga mentalitate literară interbelică. Extrem de pregnante sunt și considerațiile menite să probeze individualitatea universului Medelenilor. Prin glosele despre “spiritul peterpanesc” al romanului, despre tipologia erotică specifică (“Singura întâlnire posibilă, castă, este sărutul, însă și acesta are ceva din blândețea florilor de zarzăr, un sărut adesea pe ochi, pe păr sau al mâinilor”.) sau despre alianța ireductibilă dintre copilărie și senectute (“Bunicii trasează frontiera acestui spațiu patriarhal ca spațiu al inocenței, al purității copilăriei, o graniță nevăzută, protectoare și inefabilă”), Angelo Mitchievici devine unul dintre cei mai importanți close-readeri ai operei lui Ionel Teodoreanu, capabil s-o reinventeze așa cum au făcut-o, în studiile lor monografice, Adrian Marino cu Macedonski, Nicolae Manolescu cu Sadoveanu, Lucian Raicu cu Rebreanu ș.a.m.d. Păcat doar că tânărul critic n-are încă o foarte bine precizată dicțiune a ideilor. De multe ori, claritatea acestora e pusă în pericol de un limbaj pretențios – Mitchievici vorbește în prea multe rânduri și în contexte nu tocmai nimerite de “marivodaj (libidinal)”, de “jocularitate” sau “conjugalitate ireverențioasă” etc. – și de o frazare arborescentă, înțesată de “isme”: “Perspectivismul utopic al crepuscularismului moldovenesc înscrie soteriologic declinul în rama ficțiunii, fie că acesta poartă amprenta formulei de basm, narațiune prin excelență cu happy end, structural maniheistă, fie că o transpune ca o revanșă în Bildungsromanul monografic al Medelenilor, intrat și el în rezonanța basmului și vizând recuperarea lui genius loci, Olguța”.
Spirit mai puțin atent la litera textului dar mai sensibil
la mișcările tectonice ale istoriei culturii, Ioan Stanomir reface,
în monografia de peste 100 de pagini, condițiile mentalitare care
au contribuit la apariția scriitorului, discută semnificația și
receptarea lui în epocă, dar și distanța dintre poza de VIP și o
intimitate extrem de lucidă. Dacă Angelo Mitchievici surprindea
excelent tendințele infinitezimale ale operei lui Teodoreanu,
Stanomir furnizează cele mai exacte definiții, în măsură să-i
clarifice macro-semnificațiile. Pe ecranul larg al istoriei
culturale românești, cel mai de succes scriitor al interbelicului
reprezintă, astfel, ultima verigă a crepuscularismului moldovenesc
inaugurat de Russo, “autorul «epitafului» acestei Moldove decadente
și evanescente”. Bine sunt creionate și diferitele proiecții ale
autorului nu doar în interbelic – unde “mitul” întreținut de
jurnaliști și de publicul larg intră în coliziune directă cu
reticența tinerilor “criterioniști” -, ci și în postbelic. Stanomir
are dreptate să observe că, într-o anumită măsură, cota lui
Teodoreanu a crescut imediat după “dezghețul” din anii ’60 din
cauza “farmecului discret al nostalgiei «reacționare»”, îmbibat în
fiecare pagină.
Mai puțin prudentă e, în schimb, încercarea de a acredita imaginea unui Teodoreanu inovator al formelor literare românești. A vorbi despre “natura profund experimentală” sau despre “experimentul imagistic” al prozatorului doar pentru că scrierile lui se situează la hotarul dintre romantism, sămănătorism, simbolism și impresionism – și a nu citi în acest fenomen mai degrabă un soi de eclectism luminat – înseamnă a aluneca în suprainterpretare. Noroc doar că astfel de pagini programatice sunt contrabalansate, la Ioan Stanomir, de ipostaza lectorului ingenuu, atașat aproape necondiționat de imaginarul prozatorului interbelic. Fiecare capitol se încheie cu câte o caldă confesiune-eseu despre temele “medeleniene” aplicate biografiei personale. E ca și cum interpretul ar adânci tematic, prin propriile experiențe, universului Teodoreanu. Pasaje excelente, în care observația realistă se amestecă cu reflecția filozofică și cu un lirism discret, scrie Stanomir despre o Moldovă subiectivă, despre strada natală sau despre casa bunicilor. Nu mă pot abține să nu citez o mostră dintr-un “teodorenian”, iată, extrem de profund: “A crește în casa bunicilor înseamnă, înainte de toate, o familiarizare bizar-melancolică cu moartea însăși. Mai mult decât părinții, bunicii sunt expresia acelui efemer al iubirii: nu îi poți cunoaște niciodată tineri cum au fost decât prin intermediul unor fotografii sau coborând pe un fir al amintirii, atât de delicat și evanescent. Fiecare zi, fiecare an petrecut alături de ei sunt un dar al unei vieți, dar pe care începi să-l prețuiești cu adevărat doar atunci când simți că sfârșitul este mai aproape ca niciodată“.
Nu doar o carte frumoasă este acest Teodoreanu reloaded scris la două mâini, ci și un volum foarte serios de istorie literară, cum tot mai puține avem în ultima vreme, menit să retraseze cadrul pentru dezbaterile ulterioare asupra prozatorului interbelic.
Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, Editura Art, București, 2011
ALEX GOLDIȘ (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.