Cu fantezie și într-un mod surprinzător, Jack Bowen își poartă
personajul principal – Ian, un puști de 14 ani – prin labirintul
îndoielilor și mirărilor filosofiei. Discursul romanesc are darul
de a-i atrage pe cei speriați de “teorie”, iar mulțimea casetelor
“tehnice” în care sunt explicate probleme și concepte din domeniul
filosofiei dă cărții valoarea unui mic dicționar de concepte din
gândirea umanității. Cartea se adresează tuturor tinerilor (între
11 și 99 de ani) care doresc să-și antreneze gândirea sau pur și
simplu sunt pasionați de problemele care, deși nu au întotdeauna o
soluție clară, ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem.
Jack Bowen predă filosofia la Menlo School, în California. A
absolvit biologia la Universitatea Stanford, apoi și-a luat
masterul în filosofie. Este interesat în mod deosebit de relevanța
filosofiei în societatea contemporană și de cultura pop.
“Romanul lui Jack Bowen seamănă cu o călătorie alături de
Alice într-o țară a minunilor populată de cei mai mari filosofi și
oameni de știință care au existat vreodată. Această lectură este
obligatorie pentru oricine dorește să înțeleagă cum se aplică în
prezent învățăturile marilor filosofi. Un triumf!” (Wenda O’Reilly,
autoarea cărții The Art Game; președinta Birdcage
Press) “Țesătorul de vise este o introducere în
filosofie scrisă într-o manieră captivantă, cu intrigă; o carte
inteligentă, iscusită și savuroasă. Ușurința în exprimare a lui
Bowen, măiestria narativă și inventivitatea structurală sunt,
într-adevăr, foarte impresionante. Bowen este înzestrat cu
suficient talent narativ și pregătire filosofică încât să îi
reușească o combinație foarte dificilă.” (Rob Reich, conferențiar,
Stanford University, fondatorul Stanford Summer Philosophy
Discovery Institute)
Prețul unui ziar și un ziar cu un preț
Mergând pe stradă am observat culoarea frumoasă a copacilor.
M-am gândit cât este de minunat că trăiesc într-o lume în care
totul merge la nesfârșit. Era straniu – o lume stranie în care să
trăiești.
Dar cum putea să fie stranie? Stranie în comparație cu ce?
Este sigura lume pe care o cunosc. Nu cunoaștem alte lumi. Ar fi ca
și cum am vedea un monstru cu 20 de ochi și ne-am gândi: “Ce
monstru straniu cu 20 de ochi.” Nu ar fi corect deloc. Ar fi
singurul monstru cu 20 de ochi pe care l-am văzut vreodată. Deci
îmi retrag cuvintele – nu trăim într-o lume stranie. Este pur și
simplu lumea în care trăim.
L-am văzut pe Jeff venind pe trotuar spre mine, iar în spatele
lui, pe bicicletă, venea băiatul care aducea ziarele în cartierul
nostru de mult timp, probabil de patru ani. Aproape că l-a călcat
pe Jeff cu bicicleta, chicotind, ochii nevăzându-i-se de după
bretonul negru și drept. Noi nu l-am considerat niciodată un băiat
foarte prietenos, dar, în mod cert, părea să fie un băiat care
aduce ziarele disciplinat. Eu nu îl cunoșteam, spre deosebire de
Jeff. Știam de el doar prin intermediul familiei care locuia la
câteva case depărtare.
– Salut, Jeff. Mike aproape că a trecut peste tine.
– Mda. Este foarte eficient. Îmi spune că recordul lui la
parcurs traseul pe care împarte ziare este de 42 de minute.
Întotdeauna încearcă să îl depășească, dar spune că este mai
dificil pentru că, pe măsură ce trece timpul, trebuie să arunce
ziare tot mai departe.
– Da. Vorbesc de câțiva ani despre asta cu doamna de mai la
vale.
– A, da? Și ce spune ea despre Mike?
– Păi, acum trei ani Mike le lăsa ziarul la capătul aleii. Așa
că în fiecare dimineață oamenii erau nevoiți să se încalțe și să
meargă până la alee pentru a-și lua ziarul. Iar aleea este lungă.
Acest lucru s-a întâmplat tot anul. A venit Crăciunul, iar ea nu
i-a dat niciun bacșiș lui Mike – niciun bonus de Crăciun. Iar
ziarele au rămas la marginea aleii și tot anul următor.
– Mda, îmi amintesc că Mike se plângea că nu primise bacșiș de
la ei.
– Apoi, în anul următor, chiar dacă ziarele aterizau tot la
capătul aleii, familia i-a dat un mic bacșiș de Crăciun. Începând
de la 1 ianuarie, ziarele au ajuns întotdeauna la aproximativ o
treime din lungimea aleii. Așadar, la următorul Crăciun, familia
i-a oferit lui Mike un bacșiș și mai mare. Iar începând cu ianuarie
următor ziarele au ajuns la aproximativ două treimi pe alee. În
cele din urmă, anul trecut, de Crăciun, familia a mărit și mai mult
bacșișul. Iar acum ziarul le aterizează pe verandă în fiecare
dimineață.
Jeff dădu aprobator din cap:
– Da, exact asta spune și Mike.
Eu continuai:
– Ei bine, am vorbit ieri cu doamna respectivă despre asta.
Părea să fie destul de mândră de ea. Singurul comentariu de care
îmi amintesc că l-a făcut despre Mike a fost Mă bucur să văd că,
în sfârșit, s-a prins.
– Straniu, observă Jeff. Când am vorbit ieri cu Mike a spus
exact același lucru despre ea – mă bucur să văd că, în sfârșit,
s-a prins. Îmi amintesc că a chicotit.
Dădurăm din cap. Poate că amândoi aveau dreptate.
– Este amuzant cum se descurcă oamenii uneori, spusei eu. În
acest caz, chiar nu este vorba despre știință. Este mai
curând o chestiune de perspectivă.
– Deci, Jeff, crezi că trăim într-o lume stranie? Acum nu era
numai preocupat, ba chiar zâmbea puțin. Această conversație avea să
ne consume următoarele câteva ore.
Copacul singur și tăcut
Ieșind pe ușă, mă gândeam la vizitele anterioare împreună cu
Bătrânul. La unele lucruri m-am gândit foarte mult de când s-au
întâmplat. Cine ar fi crezut că ceea ce percepem este subiectiv?
M-am gândit la asta în ultimele câteva zile. E foarte straniu că,
de fapt, facem parte din ceea ce percepem – că jucăm un rol atât de
activ în ceea ce ne înconjoară. Așa că, bănuiesc, am un răspuns la
marea întrebare:
Dacă în pădure cade un copac, dar acolo nu este nimeni să îl
audă, atunci copacul face un sunet?
Nu face. Greu de imaginat, zău. Însă ceea ce percepem este
subiectiv. Sunetul este dependent de ascultător. Uimitor. Abia
aceasta este o propoziție adevărată!
Cum mergeam și mă gândeam, drumul s-a împărțit în trei – o
furculiță cu trei dinți, presupun. M-a făcut să mă gândesc că nu
îmi plac furculițele cu trei dinți. Cele cu patru dinți sunt mult
mai bune: apucă mai mult și pot ține lucruri mici, cum este orezul.
Practic, ele pot face tot ceea ce poate face o furculiță cu trei
dinți plus multe altele. Ele îți oferă cu 25% mai multe șanse de a
apuca ceea ce încerci să apuci cu furculița.
Ridicându-mi privirea, observai că fiecare dintre aceste
drumuri se sfârșea la un fel de seră – un dom mare, transparent,
care părea să aibă înăuntru o pădure deasă. În fața fiecărei sere
se afla câte un bărbat cu o ținută foarte oficială, purtând haină
și cravată.
Pășii așadar spre domnul de la capătul dintelui stâng al
furculiței. Îl salutai. El înclină din cap. În interiorul domului
erau lei care răgeau, maimuțe balansându-se prin aer, foșnet de
frunze. Dar nu se auzea nimic de afară. Era izolat și antifonat.
Straniu. Îl privii pe acel om cu sprâncenele ridicate, în semn de
“Evident, aveți o expoziție foarte ciudată aici, și știți probabil
că sunt foarte curios să aflu de ce este ea aici – nu-mi puteți
spune?” Apoi el îmi vorbi:
– Ciudată expoziție, nu-i așa? Eu încuviințai din cap.
Probabil că ești foarte curios să știi de ce se află ea aici.
Încuviințai. El făcu un semn din cap spre pădure. Exact în acel
moment, un copac mare se prăbuși la pământ. El se îndreptă spre ușa
expoziției și o deschise. Toate sunetele pădurii prinseră viață.
Luă un casetofon și ieși, închizând ușa în urmă.
Apăsă pe butonul de redare. Auzii un răget de leu, apoi
scârțâitul lemnului, sunetul de tufișuri care plesnesc și bufnitura
zgomotoasă a unui copac căzând în pădure. El se întoarse spre
mine:
– Nu era nimeni înăuntru când a căzut copacul. Cum explici
acest sunet? Și se îndepărtă.
Mă îndreptai repede spre omul de la dintele din mijloc. El
trebuie să aibă răspunsul la această întrebare. Când ajunsei,
alături se afla un alt om, cu înfățișare oficială. Primul dădu din
mână, apoi îmi făcu un semn în limbajul semnelor. Al doilea
traduse, pronunțând sec:
– Bună ziua. Bine ați venit la Dintele Doi. Vizionare plăcută.
Chiar în acel moment un avion trecu prin apropiere, prin spatele
omului așa-zis surd. El se întoarse spre sunet, iar eu ridicai din
sprâncene – nu era nevoie de calități de detectiv ca să îți dai
seama că acest om nu făcea decât să pozeze drept surd. De
fapt, obișnuiam să fac acest truc cu câinele bătrân al lui Jeff.
Când îi spuneai să șadă, “culcat”, “obraznicule”, “nu” – orice nu
dorea să facă -, te ignora, ca și cum ar fi fost surd. Chiar și
atunci când stăteai în spatele lui și îi spuneai pe nume, nu se
întorcea. Dar dacă îi șopteai din spate cuvântul “mâncare”, se
întorcea imediat. Surzenia selectivă nu este deloc surzenie. Apoi,
persoana aparent surdă începu din nou să facă semne. Interpretul
vorbi:
– Știam eu că am auzit ceva.
– Cum ați putut auzi? îl întrebai pe interpret. Mi se părea
straniu să mă adresez cuiva căruia nu îi vorbeam, dar presupuneam
că așa se face.
– Pentru mine, răspunse el, sunetul este dislocarea
moleculelor de aer. Atât. Oricum, nici nu este altceva, de fapt.
Pentru oamenii cu ureche internă funcțională, moleculele de la acel
avion fac să vibreze, pur și simplu, o parte din urechea internă,
apoi creierul corelează acest lucru cu un avion. Eu sunt pur și
simplu foarte sensibil la mișcările din aer. Le simt.
Acesta este sunetul – dislocarea particulelor de aer. Totul
ține de definiția ta.
Se întoarse și intră în pădure. Exact în acel moment un copac
masiv se prăbuși la pământ. Întrucât mă aflam afară, nu auzii
nimic. El ieși gesticulând:
– Oho. Acesta a fost un sunet puternic.
– Sunet? întrebai. A scos un sunet? Dar nu era nimeni acolo să
îl audă.
El îmi făcu semn:
– Eu eram acolo. Și particulele de aer au fost dislocate, în
mod clar. Le-am simțit. A fost un sunet pe cinste.
Și cei doi se îndepărtară. Strigai după ei, dar se prefăcură
că sunt surzi.
Atunci, logic, mă îndreptai spre al treilea dinte. Acum mă
bucuram că această furculiță aparte are numai trei dinți. Când
ajunsei, omul cu înfățișare oficială mă salută:
– Bună ziua, tinere, începu el. Îmi poți explica, te rog,
conceptul de bicicletă?
Oare glumea?
– Nu glumesc.
În regulă. Eram lămurit.
– Am auzit acest termen de multe ori, deși nu știu ce anume
este. L-am auzit deseori descris cu cuvinte cum ar fi “roți”,
“ghidon”, “pedale”, “cadru”, “lanț”, “mijloc de transport”. Dar
aceste cuvinte nu mă ajută. Te rog, descrie-mi conceptul de
bicicletă fără să folosești acești termeni.
Este imposibil. Toate aceste lucruri împreună sunt
bicicleta. Ce să fac? Acest individ chiar avea o problemă. Fără
aceste lucruri, bicicletele sunt imposibile.
– Îmi pare rău, domnule. Chiar doream să îl ajut. Dar avem
nevoie de aceste lucruri pentru a descrie o bicicletă. Fără ele,
bicicleta este imposibil de înțeles. Dar, evident, avem biciclete –
le vedem peste tot. Deci cred că îmi cereți să fac imposibilul.
Bicicletele trebuie să aibă aceste lucruri.
– Mulțumesc pentru sinceritate, răspunse el. Zâmbea, ca și cum
mă lua în râs. Așa că mă gândii să îi cânt puțin în strună.
– Domnule, îmi puteți descrie conceptul unui copac în cădere,
vă rog? În timp ce el încuviința din cap, eu continuai: Dar puteți
face acest lucru fără să includeți conceptul de sunet?
Încuviințarea lui nu fu dusă până la capăt.
– Dar, tinere, fără sunet copacii în cădere nu pot fi
înțeleși, este imposibil – pur și simplu, nu am avea copaci care
cad. Dar copacii cad tot timpul. Intră în spațiul antifonat
unde se afla pădurea, tocmai în momentul în care un copac se
prăbușea la pământ. El dădu din cap aprobator. Deci, cred că îmi
ceri să fac imposibilul. Copacii în cădere trebuie să aibă
sunet. Și se îndepărtă.
Mă întorsei spre mânerul furculiței. Aceasta părea să-mi
răstoarne ipoteza inițială, potrivit căreia copacii singuri în
cădere nu fac nici “pâs”. Privind spre mâner, văzui un ultim om cu
înfățișare oficială, stând în fața unei ultime “păduri într-un
balon”. Evident, eram nedumerit, pentru că el nu se aflase acolo
mai înainte. Mă apropiai, iar el mă salută într-un mod formal.
Într-o mână ținea o cameră video. Deschise ușa pădurii și intrarăm.
Cel puțin de data asta aveam să fiu acolo – să fiu martor al
inevitabilului copac în cădere. Totuși, în pădure era uimitor de
liniște. Niciun răcnet de leu. Nicio maimuță țipând. Nimic.
Apoi el șopti:
– Ai auzit?
Clătinai din cap în semn că nu.
– Nu. Nu s-a întâmplat nimic.
– Nu? Privește micro-camera mea. Arăta frunze filmate de
aproape. Foșneau.
Ei bine, presupun că, pur și simplu, nu am auzit frunzele
foșnind. Apoi el șopti din nou:
– Asta ai auzit?
Clătinai din cap în semn că nu.
Camera video arăta furnici mergând pe o cărare. Prin
definiție, piciorușele lor fac un zgomot, dar urechile mele nu îl
puteau detecta.
– Dar asta ai auzit?
Alt clătinat din cap în semn că nu din partea mea. Nu îmi
puteam imagina ce avea să îmi arate de această dată. Privirăm
împreună la cameră. O potrivi la super mărire. Și văzurăm
două molecule izbindu-se una de cealaltă. Nu prea le puteam auzi.
Mi-am imaginat că, de-acum, se terminase cu exemplificările.
El începu:
– Deci, este liniștea posibilă?
– Bineînțeles. De ce am avea acest cuvânt dacă ea nu ar fi
posibilă? Cu o clipă în urmă, în pădure era liniște.
– Atunci, ești de acord că este nevoie ca cineva să audă ceva
pentru ca ceva să facă un sunet. Făcut o pauză. Corect? Continuă:
Pentru că, în mod evident, au existat lucruri care scot sunete,
deși tu nu le-ai auzit. Este nevoie ca cineva să audă ceva pentru
ca ceva să scoată un sunet.
– Da, pare să fie corect.
Ieșirăm din pădure, iar el a închis ușa care izola
fonic.
– Deci, dacă un copac cade în pădure și nu se află nimeni
acolo pentru a-l auzi, atunci el face un sunet?
Rămăsei nemișcat. Ne-am întors. Un copac a căzut. Niciun
sunet.
– Evident că nu. Dacă în pădure există o lămâie coaptă
și nu este nimeni acolo să o vadă, este ea galbenă? Dacă în pădure
este un trandafir și nu este nimeni acolo să îl miroasă, este el
dulce?
M-am uitat spre pădure, căutând o lămâie și un trandafir. Când
m-am întors, el se îndepărtase.
Fragmente din volumul cu același titlu, în pregătire la
Editura All. Traducere de Ramona Elena Lupu