Prin tradiție, deja, la noi trec câteva luni dintr-un an până când e discutat, definitivat, aprobat bugetul anului cu pricina. Iar despre bugete multi-anuale nu aduce nimeni vorba. Oricum, când sunt gata, bugetele românești au două componente principale: birurile – la venituri și plata datoriilor contractate (cu dobânzi cu tot) – la cheltuieli.

Principiul economic fundamental aplicat de statul român este acela de a vinde cât mai ieftin și, în același timp, de a cumpăra cât mai scump. Fabrici, combinate, uzine au fost vândute mult sub prețul metalului conținut, iar cumpărătorii (parteneri strategici) le-au tăiat și le-au vândut la fier vechi, cu un profit uriaș. Sau, în unele cazuri, cei care au cumpărat de la statul român te miri ce coloși industriali pe o nimica toată, i-au revândut apoi, păstrându-le profilul, cu sume care, brusc, se scriu cu nouă zerouri, în valută.

La noi, un kilometru de autostradă costă ca și cum drumul ar urma să fie construit în Tibet, iar asfaltarea unei șosele existente costă cât o autostradă obișnuită. Tot la noi, statul decontează, din bani publici, evident, contravaloarea unor produse și servicii cel puțin bizare – recent, a ieșit la lumină o factură plătită de un organism al statului pentru operațiunea de “tundere gazon”. Singura mică problemă este că din document rezultă că tunderea cu pricina s-a făcut în crucea iernii, pe sub zăpadă, probabil. Statul a mai cumpărat, îmi aduc aminte, și scrumiere de câteva sute de euro bucata. Astea sunt fleacuri, desigur, însă regula achizițiilor scumpe sau inutile (ori, mai bine, și scumpe și inutile) funcționează, din păcate, și în cazul sumelor (foarte) mari.

Aplicând cu consecvență aceste principii economice, bugetul României (capitolul venituri) se mută, cât ai zice pește (sau privatizare, sau achiziție publică) în buzunarele fără fund ale unor cetățeni bine orientați, oameni de afaceri de succes, cum li se spune. Ce mai rămâne din venituri se duce pe plata datoriei externe. Și gata.

Birurile, oricât de mari și de multe ar fi (și sunt și mari și multe) nu pot ține pasul cu sarabanda devalizării bugetare și atunci se apelează la soluția otrăvită a împrumutului extern, dar sumele cu pricina nici nu mai trec pe la noi, ci se duc direct în conturile în care plătim dobânzile la vechile împrumuturi. Capitalismul, visul de aur al întregii omeniri, (ne-)a învins definitiv. Cu legitimă mândrie patriotică putem spune acum că am ctitorit, pe frumoasele noastre plaiuri, societatea capitalistă multilateral decedată.