Istoricii literari au evocat, zâmbind subțire, mantia albă cu care se înfășura Ion Heliade Rădulescu înainte de a apărea în fața mulțimii. Atitudinea lui teatrală nu era însă cu totul străină de romantismul secolului nouăsprezece, secol în care Eminescu însuși, cu desăvârșitul lui bun-gust, declama: “Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei înălțam la steaua/ Singurătății…”
Dumitru Ignat, autorul unui volum de versuri, “Astfel”, apărut la începutul secolului douăzeci și unu, își aruncă și el pe umeri, însă în total dezacord cu spiritul vremii lui, mantia albă a pozei de erou romantic. Grandilocvent și narcisist, dar simulând umilința, într-o metrică împiedicată, de inspirație exterior-argheziană, el vorbește la nesfârșit despre sine, despre destinul lui de individ excepțional, despre singurătatea la care îl condamnă acest destin.
“Eu și restul lumii” – așa s-ar fi putut intitula cartea, care cuprinde o selecție din volumele autorului apărute pe parcursul a trei decenii. Dumitru Ignat evidențiază mereu faptul că este cu totul și cu totul altfel decât oamenii obișnuiți. Fiecare propoziție mustește de mândria de a fi unic.
“De vreme rea, mi-a fost adăpost/ firida unui gând;/ păsuiam lucrurile, să capete rost,/ deodată sau pe rând.// Printr-o ciudată alchimie,/ ce a fost obscur s-a făcut pământ;/ toți și-au primit partea; doar mie/ nu mi s-a spus cine sunt.”
După cum se vede, pentru a-și etala unicitatea, poetul deplânge faptul că lui și numai nu i s-a spus cine este. Dacă ar fi fost și un critic literar pe acolo, poate că i-ar fi spus!
Dumitru Ignat practică un cult al propriului său eu. Se admiră, se compătimește, își proclamă soarta de ales, făcând, totuși, paradă de modestie:
“Din obișnuință proastă și veche,/ fac lucrurile pe jumătate/ ori le las nepereche./…/ Și eu rămân în memoria lor/ (de mă vor)/ un pe-jumătate-nțeles./ Un eres.”
La un moment el se visează nici mai mult, nici mai puțin decât faraon:
“Închis în piramidă, bine îmbălsămat,/ aș putea și eu aștepta câteva secole/ sosirea hoților de morminte.”
Iar altădată se repezintă pe sine ca pe un… câmp (în sensul pe care îl are acest cuvânt în fizică):
“Dilatata clipă a vieții/ nu mă încape.// Sunt ceva mai mult/ decât un fragment/ de tactil și de previzibil.// Poate un fel de câmp,/ câmpul dumitruignat din familia/ interacțiunilor universale”.
Înafară de câmpul gravitațional, de câmpul electromagnetic, avem, așadar, și câmpul dumitruignat. Iar eu, care l-am descoperit, ar trebui să primesc Premiul Nobel pentru fizică.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Noua sa adresă poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com