Stau de câteva luni bune în Portugalia și, aici, unde se termină pământul și începe marea, îmi dă ghies adesea dorul de casă și de ducă, tânjirea după ciripit românesc de păsărele și după sarea ne-marină a bucatelor noastre.

Totul, invariabil, se spulberă ca un vis și-mi vine să cer azil de orice fel, atunci când ajung în fața vreunui supermarket, unde stă prăvălită pe caldarâm, mimând o cumplită durere în rărunchi și în suflet, câte o femeie cu rochii lungi și înflorate, care cerșește cu voce stinsă dar insistență feroce, într-o portugheză decentă, „bani pentru copilașii care îi mor de foame”, sau, bunăoară, „pentru repatriere, căci avionul costă mult”. Hait, îmi zic de fiece dată, nu sunt singurul cuprins de lungoare, dorul-saudade lovește democratic. Ca să stăvilesc insistențele (dar și cu un soi de răutate de prost-gust), o dau pe română: „Hai, trăi-ți-ar puradeii, mai lasă-mă-n supărarea mea”. Ori, pur și simplu, rostesc un „Bună ziua și dumitale!”, cât se poate de răspicat. Uluirea interlocutoarei se transformă îndeobște în muțenie, hărțuirea încetează și de-abia târziu se aude, uneori, câte o înjurătură plină de empatie, cu un „mă-tii” în coadă, venit din inimă, așa, ca pentru un conațional.

Zilele trecute – o deviere de la regia obișnuită. Mă aflam în Porto, în fața unei splendide clădiri baroce – Torre dos Clérigos – unde o la fel de barocă doamnă în fuste ample și strident policrome se tânguia cum că are probleme de sănătate, că a părăsit-o soțul, că zidul rău o strânge. Ce mai, un adevărat fado necântat și neacompaniat de ghitară. Cum singurul lucru pe care-l aveam de pierdut în clipa aceea era timpul, schițez un început de conversație: „Bună ziua, ce mai faceți, de unde sunteți de loc?”, într-o românească politicoasă, dar pe fond comizerativ. După primul moment de stupoare, își ițește vocea și-mi vine mie rândul să amuțesc. „Haida-de, eu sunt din Bulgaria, sunt bulgăroaică și-am venit să adun niște bani, să mor dacă te mint!” Cât am stat eu cu gura căscată, n-a murit, semn că o fi spus adevărul.

Lăsând gluma la o parte, să nu-mi spuneți că țiganii noștri sunt lipsiți de responsabilitate și de dragoste de țară. Căci, nu-i așa, ce formă mai înălțătoare de patriotism românesc poate exista, decât aceea de a declara, când știi că stai la limita legii, că ești bulgar? E o formulă care se cere urgent aplicată și de către alți resortisanți, de fiecare dată când sunt prinși cu mâța-n sac, pentru că prezintă un dublu avantaj: pe de-o parte nu ne compromitem nația, pe de altă parte mai dăm câte-o scatoalcă peste cefele groase ale vecinilor.