“Sinistra circulară din 5 august 2010, redactată de directorul
de cabinet al lui Brice Hortefeux, care cere prefecților să
procedeze la evacuarea a 300 de «tabere sau de implantări ilicite…
cu prioritate cele ale romilor» impune citirea și recitirea
«Bijuteriilor lui Castafiore», ca un antidot la mizeria morală”.
Citat dintr-un articol al lui Raphael Enthoven, apărut în
săptămânalul “L’Express” din 25 septembrie.
A fost doar începutul unei lecții de morală, pe care atât presa
franceză (cu referire directă și la deciziile de expulzare a
romilor semnate de Sarkozy), cât și cea belgiană au început să o
predea politicienilor, pornind de la un album de benzi desenate
“premonitoriu”, semnat de miticul Hergé. E vorba despre una dintre
aventurile lui Tintin (cel care, sub bagheta lui Spielberg, tocmai
e pe cale să devină erou de lungmetraj american – “Tintin și
secretul licornei”, ieșire în săli în 2011), una dintre cele mai
puțin aventuroase ale sale, care nu se petrece peste mări și țări,
ci fix la mannoir-ul căpitanului Haddock (prietenul de nedespărțit
al ciufulitului nostru erou), de la Moulinsart.
Iată și story-ul din “Bijuteriile lui Castafiore”. Primul panou:
căpitanul se plimbă împreună cu reporterul-detectiv prin pădure și
descoperă, cu uimire, o tabără de “romanichels” (după cum le spune
Tintin). Sau “bohémiens”, cum le zice Haddock. Nu sunt, Doamne
ferește, veniți din Bulgaria sau din România, dar sunt percepuți ca
un potențial pericol de către poliția locală, care îi obligă să se
stabilească temporar lângă o groapă de gunoi. Prima reacție a lui
Haddock (“N-au pic de simț al igienei zuavii ăștia”), este însă
rapid corectată, când generosul căpitan află că romii nu stăteau
acolo de capul lor, ci pentru că așa li se impusese. Așa că îi
poftește să se mute pe domeniul său, la loc cu verdeață și răcoare
(pe malul unui râu cristalin), spre groaza lui Nestor, valetul
(“Toți boemienii ăștia sunt niște ticăloși, niște hoți și așa mai
departe”), și sila drapată în circumspecție a șefului jandarmeriei
(“Eu v-am avertizat. Dacă pățiți ceva cu ei, e numai vina
dumneavoastră!”).
Panoul doi: pe domeniu apare, pe nepusă masă, diva Bianca
(scuzați!) Castafiore, marea prietenă a căpitanului. În economia
poveștii, acesta e episodul cel mai plin de haz, pentru că
simpatica soprană răstoarnă tihnitele tabieturi ale locului nu doar
cu trilurile ei (are, n-are treabă, interpretează cu aplomb
faimoasa “Arie a bijuteriilor” din Faust-ul lui Gounod: “Je ris de
me voir si belle dans ce miroir…”), ci și cu micuțele ei țâfne și
aere de mare doamnă. Trei: inevitabilul se întâmplă. Bijuteriile
divei dispar și, desigur, toată lumea îi bănuiește pe țiganii
aciuați pe domeniu. Singur împotriva curentului, Tintin are însă
propria lui teorie. Până la urmă va dovedi că hoțul bijuteriilor
privighetoarei italiene e o coțofană pripășită prin partea locului
(trimitere la opera lui Rossini, “La gazza ladra”), care mai
găbjise și alte obiecte lucitoare (un monoclu, o bilă de agat
etc.). Romii sunt exonerați, iar Tintin exclamă: “Ce mă bucură cel
mai mult în toată povestea asta e nu doar că Bianca și-a găsit
bijuteriile, ci că bravii romanichels vor fi spălați de orice
bănuială…” Suflet curat, inimă generoasă, mare boier, mare
caracter… Tintin e apriori de partea celor mai slabi.
Așadar, aventura lui Tintin a ajuns, sub condeiul presei
francofone, o fabulă a țapilor ispășitori, care sunt întotdeauna
țiganii, atunci când nu merge ceva în societate (sau când merge
prost) și un motiv în plus de demonizare a celor care-i
alungă.
În ceea ce mă privește, țin minte că, atunci când am citit prima
oară volumul, cu vreo 30 de ani în urmă (e drept, sub impresia
relatării unei prietene care “fusese făcută la buzunar” de o mama
Omida de pe stradă), n-am putut depăși, dintr-un singur efort,
pagina a treia a albumului lui Hergé. Acolo, o bătrână țigancă din
grupul pomenit se repezea, cu o insistență obraznică și
zăpăcitoare, la Haddock și, vorbind ca Tarzan cu Jane, îi spunea:
“Tu bărbat generos. Eu spun la tine viitorul… Tu pui la mine
niște bănuți în palmă.” Hergé era un scenarist cu simțul nuanțelor.
Poate de aceea nici nu-și cosea vreodată poveștile cu ață albă, de
la cap la coadă.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București,
Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor
principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura
Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică
plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu
1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A
semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din
anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.